Puține s-au schimbat în 10 ani. De colțul cu garaje încă stau ancorate corturile cu aurolaci. Pe ușa de la intrare adresa site-ului antimanele punct șapte punct ro a rămas neștearsă, întâmpinând fiecare pacient în drum spre consultație. În locul lemnelor vechi prin care vâjâiau ninsorile, clădirea a căpătat termopane. În sălile de așteptare unde o dată mișunau copii cu febre, dar încă plini de chef de viață, zac acum adulți răpciugoși, cuprinși de-o lehamite cronică și fără de leac. Din priviri scurte își măsoară reciproc bolile, rumegând la întrebarea, dacă să stea în continuare jos sau să-și cedeze scaunul unul altuia. Posterul cu ursul umflat și iepurii zâmbăreți a dispărut, iar lângă programul doamnei doctor a apărut un afiș gri, cu scris îngroșat: “GĂURI ÎN URECHI? DA, AICI SE FAC!“
La 13:56 își fac apariția asistenta și doamna doctor, ambele în paltoane lungi de iarnă. O mare surpriză a fost. Eram pregatita spiritual să zăresc o variantă puțin modificată a chipului păstrat în memorie, la fel cum mă obișnuisem să descopăr câte o încrețitură nouă în privirile altora, ce nu îi mai întâlnisem de-o bucată bună de timp. Ea insa… sfida orice lege a naturii. Era ca o clonă construită atent pe baza amintirilor din copilărie. De chipul ei nu se lipise nici măcar un semn al trecerii timpului. Nici un rid in plus. Același stetoscop vișiniu fâlfâia agățat de geantă, la 20 de centimetrii deasupra solului. Aceeași balansare de pe un picior pe altul, spunându-ne tuturor că ea le-a văzut și le știe pe toate, că e în vârful piramidei și ne face un favor uriaș prin faptul că se arată în fața ochilor noștri, scaldati în răceli și conjunctivite. Câteva cute în plus la burtă, poate, dar în rest, doamna doctor era cea de-acum 10 ani.
Pe la 14:10 iese doamna doctor din cabinet, de data asta cu halat alb în loc de palton. Eram trei care așteptam. Ne spune:
– Azi nu dau rețete, să fie clar. Dacă vreți rețete, veniți de miercuri încolo… nu ne merge calculatorul și n-am cum să vă dau rețete, îmi pare rău.
Zâmbetul ei ne spunea că-i pare orice altceva, numai rău nu. Dintr-o răsucire fantoma ei a aterizat la loc în cabinet. Ușa trântită în urma ei.
Pe la 14:25 doamna doctor se arată din nou, de data aceasta alături de asistentă. Eram vreo șapte care așteptam la ea.
– Ce doriți, întreabă, focalizându-ne câte puțin pe fiecare în parte.
– O scutire pentru școală…
– Pentru ce?
– Sinuzită. De pe 5 pe 7 ianuarie.
– Imediat vă scrie asistenta una. Dumneavoastră?
– Tot o scutire…
– Imediat, veniți toți cu scutirile aici. Dumneavoastră ce vreți?
– O trimitere la dermatolog…
– Pentru ce?
– Păi pentru bubele astea de le am pe față, le-am avut și înainte, dar acum nu mai trec…
– Mai așteptați. Dumneavoastră?
– Pentru o rețetă.
– Astăzi n-avem cum să dăm rețete, ne-a picat sistemul și până miercuri nu mai am cum să le scriu, îmi pare rău! Dumneavoastă ce vreți?
– Tot rețetă… mai am de făcut trei zile tratamentul și trebuie neapărat să o iau azi…
– N-am cum, îmi pare rău! veniți miercuri! Dumneavoastră?
– Păi… răspunde un domn, vizibil intimidat de tonul agresiv, am venit pentru că de câteva zile nu mă simt prea bine…
– Extraordinar! Și ce v-ați gândit… una două, dacă nu vă simțiți bine, veniți la doctor?!
Și cu un zâmbet, din care n-am putut citi nimic în afara unei ironii nemărginite, doamna doctor s-a retras în bârlog, luând după ea pe o doamna ce abia intrase în policlinică, cu un bebeluș plângând în branțe.
Ca-n copilărie, urletele bietului copil au oprit timpul în loc. Nu puteam să-l vedem, dar era acolo, ca un difuzor lipit de urechile noastre. S-au pornit încă o dată motoarele infernului, sfărâmând ultimele molecule de oxigen rămase în sala de așteptare. Pe la 15:15 s-a făcut liniște, mama a ieșit cu sugarul în brațe. Am urmat eu.
Cu sinusurile amețite, dar încă în deplină senintătate, am crăpat ușa diavolului și m-am lăsat înghițită.
– Păi, de ce-ai venit?
– M-a lovit o răceală încă de înainte de Crăciun și văd că nu mai scap de ea. A început cu dureri în gât, tuse…
– Alo, începu doamna doctor, vorbind la telefon. Nu, azi nu dăm rețete. Sunteți deja aici? Ei, ați venit degeaba! Nu merge sistemul și n-avem cum să dăm rețete. Mâine pe la prânz se repară sau veniți miercuri la sigur. La revedere!
– Ei, exclamă doamna doctor, parcă s-a vărsat carul cu proști în fața cabinetului meu!
– E prima zi din an, s-or fi îmbolnăvit de sărbători… îi răspund răgușită, fără vreun mesaj anume, ci numai pentru a umple linistea și a împinge raspunsul ei în puțul uitării. Cum să-ți faci pacienții proști de față cu un pacient?
Continuăm discuția. Povestesc cum a evoluat boala, cu ce pastile și sprayuri m-am tot drogat, trecem cu brio și de proba stetoscopului. Concluzia, antibiotice și o grămadă de alte vitamine. Minunat, am identificat problema, avem soluția… au mai rămas formalitățile.
– Cum te cheamă pe tine?
– Athena Igreculescu.
– Vai, pe tine te țin minte de când erai mică, mică… tu probabil nu mai știi nimic de-atunci. Îmi amintesc că niciodată nu ți-am ținut minte numele, dacă se scrie cu “t” sau cu “th”.
– Aceeași memorie de elefant o aveți, doamna doctor…
– Dar tu ce faci acum?
– Studentă în Germania, de-asta nici nu v-am mai văzut atâta timp. Am venit acum de Crăciun acasă și m-am nimerit cu răceala…
– Te-a prins aerul nemțesc, ce să faci dacă te-ai întors! Și, ia zi, cum e acolo, ce studiezi?
– E bine. Istorie și sociologie.
M-am săturat să explic altora ce fac, numai ca la urmă să văd cele mai ciudate grimase, așa că mai nou răspund spontan. Uneori sunt la jurnalism, alteori la științe politice, alteori la linvistică sau la psihologie… în funcție de ce meserie îmi face cu ochiul. În ziua aceea am tras lozul facultății de istorie. Nu știu cum, dar asistenta și doctora s-au sincronizat să pufnească simultan în râs. Au luat un minut time-out de la birocrații, pentru a-și șterge lacrimile.
– Și… ce vrei să faci mai departe?
– Să lucrez în India ca traducător sau cercetător. Se caută destui…
Și încă o dată mi-am dat seama că vorbesc prea mult, pentru că asistenta era pe jos iar doctora pe culmile unui atac cerebral. Ce și-or fi imaginat cei care mai așteptau după mine? Mai întâi a plâns sugarul de și-a dat duhul, apoi am intrat eu și cabinetul a devenit acest teribil comedy show…
Am plecat cu o senzație ciudată în stomac, nu atât de ciudată pe cât avea să fie senzația de după a doua doză de antibiotic…
