Chaika.ro

piaţă de idei – tâmpänien²

Tag: povesti (Page 1 of 2)

Haus Schneewittchen #2

În continuarea Haus Schneewittchen #1

“We’re ready to go on believing
We’re somewhere over the rainbow,
We fool ourselves we know a lot
About our selfish lives
And we assume that heaven
Is somewhere in the skies…”
– Byron – Sleepwalkers

Când începi o asemenea aventură cred că cea mai mare provocare este să-ți surprinzi prejudecățile înainte ca ele să te surprindă pe tine. Altfel te trezești într-o zi cum îți alunece în portavoce pavându-ți ieșirea din bordel. Mulți vorbesc despre profesia asta ca despre ceva ce ei/ele n-ar face nici de-ar fi o chestiune de viață și de moarte. Suntem specii diferite, noi, ăștia, oameni ai luminii, și ei, oameni ai undergroundului, ființe ale întunericului. Oamenii luminii ar prefera să spele wc-uri, să înjure în pupitrul dintr-un call center sau să-și petreacă zilele cu ochii roșinzi în fața unui LCD. Dar ce-i mai rău în final? Să-ți ‘vinzi corpul’ la un preț care te mulțumește sau să-ți vinzi mâinile, picioarele și capul la prețul… pieței? Merită să urmezi așa zisa cale dreaptă, chit că te face să-ți visezi șefii și colegii morți? Chit că la capătul zilei îți rămân bani de-un Hamburger Royal, de-un curs de meditație sau de o oră în fotoliul unui psiholog?

Read More

Porto și Casa Marlindo

Am petrecut ultima noapte în Lisabona hoinărind pe străzi, încercând să mai bifăm câte ceva de pe must-see list și revizitând miradouroul São Pedro de Alcântara – unde cu două seri înainte descoperisem trupa veselă de trompetiști interpretând piesele Fanfarei Ciocârlia. Abia pe la 6 dimineața am început să facem bagajele. La ora 7:40 alergam prin aeroport, de frică să nu fi ratat îmbarcarea. La 8 ne-am luat la revedere de la Lisabona, o oră mai târziu am pus picioarele în Porto.

Porto, Portugalia

Read More

Avionul de prânz către Țara Azulejos

Ce se întâmplă când timp de ani buni venerezi un lucru? Îi înveți istoria, limba, urmărești știrile locale, încerci să aluneci în pielea oamenilor ce-l însuflețesc. Ca să le furi nițel mai mult din grai, te uiți regulat la telenovele locale sau la episoade vechi din vrei să fii miliardar. Privești cu jind la cei așezați la terase printr-un miradouro sau altul, angrenați în bere și povești aprinse. Noaptea visezi numai despre cum urci într-un avion și sfârșești într-un fel de Țara Minunilor, ediția Azulejos. Citești Trenul de noapte spre Lisabona și urmărești cu sufletul la gură povestea aberant de fericită a lui Pascal Mercier: în care protagonistul ajunge pe teritoriu portughez și planetele se aliniază parcă special ca să-i facă lui pe plac. Personajul își schimbă garderoba. Își face o pereche nouă de ochelari, mai bună și mai confortabilă decât toate ce le avusese. Întâlnește oameni prietenoși ce-l poftesc imediat în odaia lor, de parcă n-ar avea nimic mai bun de făcut decât să stea la taclale. Descoperă librării cu cărți obscure, ajunge într-un timp record să învețe portugheza și să-și facă viața așa de interesantă, cum numai într-o operă de ficțiune s-ar putea.

Când îți bagi în cap toate ideile astea mai devreme sau mai târziu va veni și momentul dureros al epifaniei: anume când ți-o iei prima dată peste bot. Cerul se întunecă, azulejos se sparg, iar tabloul ce ți l-ai construit e încet, încet corupt de  fărâmele nedorite din identitatea locului. Din procesul ăsta în cazurile fericite Țara Minunilor scapă doar cu niște șifonări ușoare,  în cazurile nefericite sfârșește în flăcări.

Din clipa în care am urcat în avionul spre Lisabona am așteptat ca ceva să meargă prost. Poate să se rupă o aripă, să ne prăbușim în ocean, să fure cineva aparatul foto, să am parte de o interacțiune nefericită cu un portughez sau pur și simplu să mi-o iau pe cocoașă într-un mod neașteptat și să ajung în Lisabona cu așteptările date peste cap. 10 zile în Portugalia speram să fie suficiente pentru a scăpa de toate iluziile și pentru a îmi scoate din cap ideea năstrușnică de a locui în Lusitania. Nimic din toate astea nu s-a adeverit. Și nu știu dacă timpul petrecut de mine aici reprezintă esența lucrurilor sau dacă pur și simplu am avut parte de noroc senzațional. Nici nu știu cum aș putea să povestesc ce s-a întâmplat.

Read More

Au fost o dată ca niciodată doi chiriași…

A fost o dată un unchi care își ducea traiul modest, dar decent și fericit  într-un apartament de 3 camere din București, alături de soție și copii. Într-o zi un unchi de-al unchiului a murit, lăsându-i moștenire un alt apartament de 3 camere, tot în București. S-a gândit unchiul ce să facă cu noua locuință și pentru că lui îi era bine cu familia unde era și i s-a părut un moment inoportun să vândă, a hotărât să închirieze cel de-al doilea apartament. După 3 săptămâni de dat anunțuri, s-au găsit în cele din urmă și chiriașii: un cuplu tânăr și drăgălaș, cu propria afacere, situație financiară stabilă, așteptând din clipă în clipă să aterizeze barza. S-a bătut palma, s-a semnat contractul, s-a achitat chiria pe 2 luni în avans. Cuplul s-a instalat în apartament, la scurt timp după li s-a alăturat și urmașul.

Toate bune și frumoase până vreo 8 luni mai târziu când cuplul întârziase cu plata chiriei deja 3 luni, adunase restranțe la întreținere de peste 30 de milioane, iar Romtelecomul amenința cu suspendarea liniei telefonice. Unchiul tot încercase să dea de cuplu, dar în zadar. Locul unde aceștia îi spuseseră că lucrează fusese desființat. Numerele de mobil ale celor doi erau închise, iar la sonerie nu mai răspundea nimeni. O dată chiriașul l-a sunat pe unchi să-și ceară scuze că nu i-a mai dat de veste, că aia mică se îmbolnăvise și fuseseră cu ea în spital. Derulăm filmul 3 săptămâni mai departe, restanțele chiriașilor contiuau să crească, chiria pe ultimele 4 luni era neplătită, iar unchiul nu mai auzise nimic, nimic de la cei doi. Atunci a hotărât să mai facă o vizită la apartament, în speranța că va da de cineva. Ajuns în scara blocului nasul îi fusese străpuns de un miros caustic, care părea să vină dinspre apartamentul cuplului fericit. A băgat cheia de rezervă în ușă, determinat să intre peste ei.

Ce a găsit înăuntru nu avea să uite niciodată.

Read More

Primăvara printre berlinezi

De fiecare dată când văd ceva, orice fel de lucru, încerc să vin cu teorii. Ce semnificație au tatuajele și inelele unei tipe întâlnită pe culoarele facultății?  Ce îi ține pe unii să traverseze pe roșu și pe alții să aștepte verdele, chiar și când sunt pe o stradă lăturalnică și necirculată? De ce a cârâit casierița când am greșit PIN-ul și a trebuit să aștepte puțin ca să îl tastez iar? De ce o fetiță stând în metrou lângă mama ei privește către cerul gri și fredonează  “dragă, dragă soare, vino puțin jos, lasă ploaia sus…“?

Poate n-a mai văzut soarele de multă vreme. Poate a visat urât azi-noapte, poate nu și-a băut cafeaua de dimineață sau poate pur și simplu a avut o zi de rahat.

Dar pentru unele lucruri nu găsesc explicații, ba nu reușesc să contribui nici măcar cu o teorie. Venind de la facultate, mă nimeresc astăzi într-un vagon de S-Bahn aproape gol. Locul de lângă mine e liber, cele două din față sunt și ele libere, iar restul trenului pare a fi populat la fel de sporadic, statistic vorbind: un fund la fiecare al 4-lea scaun. În contextul ăsta am considerat că-i tolerabil să pun geaca, ghiozdanul și termosul pe scaunul de lângă mine, nu să stau și să transpir cu ele în brațe, încercând în același timp să dau pagina la carte. Până acum nimic ieșit din comun. Atâția oameni își pun bagajele pe un alt scaun atâta timp cât nu are nimeni de suferit din pricina asta.

Așa s-a întâmplat că la o stație a urcat un individ, și el cu cartea în mână, și din toate scaunele libere, curul dânsului l-a ales pe cel mai moale dintre ele. Pe cel de lângă mine. Poziționat acolo, personajul și-a deschis manuscrisul, n-am apucat să văd titlul, și s-a pus pe citit. Ce era să fac? Păstrând liniștea, am tras geaca de sub el, apoi ghiozdanul, apoi termosul… ăsta era puțin ieșit, noroc că n-a trebuit să bag mâna prea adânc. M-am gândit să mă mut pe un alt scaun și să închei episodul, că deja duhnea a dubioșenie maximă, dar am rămas acolo… numai ca să văd dacă pot afla una-două informații și eventual să vin cu o teorie. De ce se așezase tâmpitul ăsta pe lucrurile mele? O stație mai încolo cineva a deschis geamul și s-a făcut curent, bunul meu vecin s-a arătat deranjat de noile condiții și s-a mutat pe scaunul de vis-a-vis. Cu privirea nedezlipită de carte.

Poate era un fel de Sheldon, aflat în căutarea colțului perfect din canapea: nici prea departe de ușă, nici prea departe de geam, îndreptat către nord și cât mai departe de roțile garniturii, unde vibrațiile sunt mai mici. Poate era un stalker dornic de băgare în seamă, dar asta era infirmat de faptul că nu avuseseră loc schimburi de priviri sau cuvinte. Până și comunicarea non-verbală părea a fi dată pe mut. Omul ăsta părea pur și simplu să blocheze (prea selectiv) informațiile transmise către creier. Poate îi lipseau câteva unde alfa, poate era somnambul?

Apoi a venit stația mea, am coborât și gata a fost cu teoriile. Dar întrebarea a rămas. Deci de ce? De ce ai proceda așa? Ce naiba au unii în cap?!

Lumea asta în care trăim.

Puține s-au schimbat în 10 ani. De colțul cu garaje încă stau ancorate corturile cu aurolaci. Pe ușa de la intrare adresa site-ului antimanele punct șapte punct ro a rămas neștearsă, întâmpinând fiecare pacient în drum spre consultație. În locul lemnelor vechi prin care vâjâiau ninsorile, clădirea a căpătat termopane. În sălile de așteptare unde o dată mișunau copii cu febre, dar încă plini de chef de viață, zac acum adulți răpciugoși, cuprinși de-o lehamite cronică și fără de leac. Din priviri scurte își măsoară reciproc bolile, rumegând la întrebarea, dacă să stea în continuare jos sau să-și cedeze scaunul unul altuia. Posterul cu ursul umflat și iepurii zâmbăreți a dispărut, iar lângă programul doamnei doctor a apărut un afiș gri, cu scris îngroșat: “GĂURI ÎN URECHI? DA, AICI SE FAC!

Gauri in urechi - DA, aici se fac!La 13:56 își fac apariția asistenta și doamna doctor, ambele în paltoane lungi de iarnă. O mare surpriză a fost. Eram pregatita spiritual să zăresc o variantă puțin modificată a chipului păstrat în memorie, la fel cum mă obișnuisem să descopăr câte o încrețitură nouă în privirile altora, ce nu îi mai întâlnisem de-o bucată bună de timp. Ea insa… sfida orice lege a naturii. Era ca o clonă construită atent pe baza amintirilor din copilărie. De chipul ei nu se lipise nici măcar un semn al trecerii timpului. Nici un rid in plus. Același stetoscop vișiniu fâlfâia agățat de geantă, la 20 de centimetrii deasupra solului. Aceeași balansare de pe un picior pe altul, spunându-ne tuturor că ea le-a văzut și le știe pe toate, că e în vârful piramidei și ne face un favor uriaș prin faptul că se arată în fața ochilor noștri, scaldati în răceli și conjunctivite. Câteva cute în plus la burtă, poate, dar în rest, doamna doctor era cea de-acum 10 ani.

Pe la 14:10 iese doamna doctor din cabinet, de data asta cu halat alb în loc de palton. Eram trei care așteptam. Ne spune:

– Azi nu dau rețete, să fie clar. Dacă vreți rețete, veniți de miercuri încolo… nu ne merge calculatorul și n-am cum să vă dau rețete, îmi pare rău.

Zâmbetul ei ne spunea că-i pare orice altceva, numai rău nu. Dintr-o răsucire fantoma ei a aterizat la loc în cabinet. Ușa trântită în urma ei.

Pe la 14:25 doamna doctor se arată din nou, de data aceasta alături de asistentă. Eram vreo șapte care așteptam la ea.

– Ce doriți, întreabă, focalizându-ne câte puțin pe fiecare în parte.

– O scutire pentru școală…
– Pentru ce?
– Sinuzită. De pe 5 pe 7 ianuarie.
– Imediat vă scrie asistenta una. Dumneavoastră?
– Tot o scutire…
– Imediat, veniți toți cu scutirile aici. Dumneavoastră ce vreți?
– O trimitere  la dermatolog…
– Pentru ce?
– Păi pentru bubele astea de le am pe față, le-am avut și înainte, dar acum nu mai trec…
– Mai așteptați. Dumneavoastră?
– Pentru o rețetă.
– Astăzi n-avem cum să dăm rețete, ne-a picat sistemul și până miercuri nu mai am cum să le scriu, îmi pare rău! Dumneavoastă ce vreți?
– Tot rețetă… mai am de făcut trei zile tratamentul și trebuie neapărat să o iau azi…
– N-am cum, îmi pare rău! veniți miercuri! Dumneavoastră?
– Păi… răspunde un domn, vizibil intimidat de tonul agresiv, am venit pentru că de câteva zile nu mă simt prea bine…
– Extraordinar! Și ce v-ați gândit… una două, dacă nu vă simțiți bine, veniți la doctor?!

Și cu un zâmbet, din care n-am putut citi nimic în afara unei ironii nemărginite, doamna doctor s-a retras în bârlog, luând după ea pe o doamna ce abia intrase în policlinică, cu un  bebeluș plângând în branțe.

Ca-n copilărie, urletele bietului copil au oprit timpul în loc. Nu puteam să-l vedem, dar era acolo, ca un difuzor lipit de urechile noastre. S-au pornit încă o dată motoarele infernului, sfărâmând ultimele molecule de oxigen rămase în sala de așteptare. Pe la 15:15 s-a făcut liniște, mama a ieșit cu sugarul în brațe. Am urmat eu.

Cu sinusurile amețite, dar încă în deplină senintătate, am crăpat ușa diavolului și m-am lăsat înghițită.

– Păi, de ce-ai venit?
– M-a lovit o răceală încă de înainte de Crăciun și văd că nu mai scap de ea. A început cu dureri în gât, tuse…
– Alo, începu doamna doctor, vorbind la telefon. Nu, azi nu dăm rețete. Sunteți deja aici? Ei, ați venit degeaba! Nu merge sistemul și n-avem cum să dăm rețete. Mâine pe la prânz se repară sau veniți miercuri la sigur. La revedere!

– Ei, exclamă doamna doctor, parcă s-a vărsat carul cu proști în fața cabinetului meu!
– E prima zi din an, s-or fi îmbolnăvit de sărbători… îi răspund răgușită, fără vreun mesaj anume, ci numai pentru a umple linistea și a împinge raspunsul ei în puțul uitării. Cum să-ți faci pacienții proști de față cu un pacient?

Continuăm discuția. Povestesc cum a evoluat boala, cu ce pastile și sprayuri m-am tot drogat, trecem cu brio și de proba stetoscopului. Concluzia, antibiotice și o grămadă de alte vitamine. Minunat, am identificat problema, avem soluția… au mai rămas formalitățile.

– Cum te cheamă pe tine?
– Athena Igreculescu.
– Vai, pe tine te țin minte de când erai mică, mică… tu probabil nu mai știi nimic de-atunci. Îmi amintesc că niciodată nu ți-am ținut minte numele, dacă se scrie cu “t” sau cu “th”.
– Aceeași memorie de elefant o aveți, doamna doctor…
– Dar tu ce faci acum?
– Studentă în Germania, de-asta nici nu v-am mai văzut atâta timp. Am venit acum de Crăciun acasă și m-am nimerit cu răceala…
– Te-a prins aerul nemțesc, ce să faci dacă te-ai întors! Și, ia zi, cum e acolo, ce studiezi?
– E bine. Istorie și sociologie.

M-am săturat să explic altora ce fac, numai ca la urmă să văd cele mai ciudate grimase, așa că mai nou răspund spontan. Uneori sunt la jurnalism, alteori la științe politice, alteori la linvistică sau la psihologie… în funcție de ce meserie îmi face cu ochiul. În ziua aceea am tras lozul facultății de istorie. Nu știu cum, dar asistenta și doctora s-au sincronizat să pufnească simultan în râs. Au luat un minut time-out de la birocrații, pentru a-și  șterge lacrimile.

– Și… ce vrei să faci mai departe?
– Să lucrez în India ca traducător sau cercetător. Se caută destui…

Și încă o dată mi-am dat seama că vorbesc prea mult, pentru că asistenta era pe jos iar doctora pe culmile unui atac cerebral. Ce și-or fi imaginat cei care mai așteptau după mine? Mai întâi a plâns sugarul de și-a dat duhul, apoi am intrat eu și cabinetul a devenit acest teribil comedy show…

Am plecat cu o senzație ciudată în stomac, nu atât de ciudată pe cât avea să fie senzația de după a doua doză de antibiotic…

Cățelul sinucigaș

Azi am văzut pe Dudești un cățel fix ca cel din imagine, probabil e doar o coincidență, mergând teleleu, cu o lesă bleu după el. Tocmai când am ajuns în dreptul lui, câinele, parcă lucid și foarte hotărt, a luat-o pe șosea și s-a pus în fața mașinilor.

Nu mai era nimeni în jur, așa că am sărit de pe biclă l-am apucat de lesa bleu și l-am tras înapoi pe trotuar. L-am salvat, mi-am zis cu o oarecare ușurare. Bun, dar acum ce fac cu el? Al cui să fie, nu mai era nimeni altcineva pe trotuar. Am început să intru pe la magazinele din jur și am întrebat dacă știu al cui e cățelul. Nimeni, nimic. M-am învârtit pe acolo vreo 10 minute, eram aproape hotărâtă să plec cu el spre casă când dintr-o curte s-a ivit o piți vorbind la telefon. A venit spre mine, am întrebat-o dacă e al ei cățelul. În semn de răspuns mi-a luat lesa din mână și a făcut cale întoarsă, continuând să vorbească la telefon.

Caz închis, binele a învins, chiar dacă n-am avut parte de cel mai glorios happy end. În timp ce mă urcam la loc pe bicicletă am aruncat o privire înapoi spre cățel, spre stăpână și ce am văzut mi-a curbat orice chef de-a mai trăi. Încă vorbind la telefon, stăpâna s-a aplecat spre cățel și cu un “unde ai fugit, măăăăă” i-a ars o palmă peste spinare și, cu o masculinitate de nebănuit, a șutat bietul animal în poartă ca pe o minge de fotbal.

Lampião: un fel de Robin Hood al Braziliei

Povestea banditului care a făcut ravagii prin Brazilia anilor 30s, anume Virgulino Ferreira da Silva, poreclit şi Lampião. Urmat de câteva zeci de oameni şi de Maria Bonita (tovarăşa lui de viaţă), Lampião asalta oraşe izolate din Sertão, o regiune aridă, neprietenoasă şi destul de slab populată, aflată în partea centrală a Braziliei. După ce erau tăiate liniile de telegraf, grupul lui Lampião aduna toţi bogătanii oraşului la un loc şi îi obliga (pe căi mai mult sau mai puţin ortodoxe) să contribuie cu donaţii la bunăstarea celor săraci. Seara se punea de-o petrecere, iar următoarea dimineaţă o tuleau. Cel puţin asta era varianta ideală, în care bogătanii nu opuneau rezistenţă. De multe ori s-a ajuns la lupte şi împuşcături, se spune că Lampião ar fi ucis cam o mie de oameni.

Lampião, Maria Bonita şi alţi cangaceiros.

Lampião, Maria Bonita şi alţi cangaceiros.

În cele din urmă poliţia le-a venit de hac. În 1938 Lampião, Maria Bonita şi alţi bandiţi de vârf au fost omorâţi şi decapitaţi. Până în 1969 capetele lor au fost expuse în muzeul de criminologie din Salvador. Dacă povestea vi se pare puţin de ordinul fantasticului, aici aveți şi o dovadă palpabilă. Spoiler alert: Lampião e cel mai de jos. Imediat deasupra vine gagica lui.

Pe scurt, asta a fost povestea. S-au făcut filme despre ei, s-au scris cântece şi cărţi, iar în memoria colectivă a brazilienilor Lampião a rămas un erou.

Mai jos imnul de luptă al grupului, “Mulher Rendeira”:

Sursa foto

Şi când credeai că le-ai văzut pe toate

Mă plimbam eu azi aşa, mai cu capul în nori, pe stradă. Admiram casele, peisajul, soarele primăvăratic, mă bucuram de viaţă cum ştiu şi eu, când de pe partea cealaltă a drumului mă abordează un individ:

– Excuse me (într-o engleză foarte stricată). Do you know where the library is? I need to go to the library?

Şi, deşi de obicei nu-mi place să mă opresc şi să explic omului totul (nu cunosc aşa bine oraşul şi n-am o germană de aur), de data asta am hotărât să ies o leacă din cochilie şi să-i răspund frumos. M-am pus eu pe explicat. O iei înainte, o iei la dreapta, gesticulam pe acolo… arătam spre un punct de reper etc. Ei, şi ce credeţi că se întâmplă. Vorbind eu aşa (mai mult cu mine)am simțit că interlocutorul se foia şi nu prea era atent. Am crezut că problema-i la mine, că explic prea complicat, aşa că mi-am pus creierii la contribuţie, pentru a descrie drumul până la bibliotecă în cel mai simplu mod posibil. Încă eram pierdută în explicaţiile mele când individul m-a întrerupt şi a spus:

– Aha, I will go to the library, but listen. My cock is stuck. Do you think you can put it back in?

Şi-abia atunci îmi alunecă ochiul ceva mai jos de nivelul umerilor şi fix pe minunea de-i atârna pe gaura șlițului. Am rămas mască. Pur şi simplu am plecat (şi acum regret că nu i-am tras măcar un adidas). După colţ am zărit un poliţist, m-am gândit să fac pe pârâcioasa şi să fug cu Polizei-ul după el. Apoi mi-am amintit de cum merseseră treburile în urmă cu un an, la ultimul incident cu poliția… şi mi-am băgat picioarele. Sau poate a fost un mini-sindrom Stockholm.

Aceasta să fie oare calea domnului de-a mă pedepsi pentru prostiile de le spun despre nemți și despre Germania…

5.51 Euro

Sunt oameni care de 4 ani deja fac parte din viaţa ei şi cu care n-a ajuns să schimbe vreun cuvânt peste strictul necesar. Caseriţele de la Aldi, de exemplu. O dată la două zile are de-a face cu ele. Lista de cumpărături e mereu aceeaşi: două cartoane de pizza, o cutie de lapte, o casoletă de căpşune şi trei cutii de Schlagsahne (frişcă lichidă). Totalul, şi el neschimbat: 5.51 Euro.

Discuţiile de la casă au rămas şi ele aceleaşi:

– Hallo, se aude din direcţia casei, în timp ce al treilea produs este scanat. Pe o linie melodică distinsă, se pleacă de la un “a” scurt şi ascuţit şi se sfârşeşte într-un “o” sumbru, final. Hallo-ul nemţesc durează aproximativ 0.7 secunde. Scanarea produselor cam tot atât.

Cât ai clipi, produsele alunecă prin mâna caseriţei, se rostogolesc pe bandă şi aşteaptă nerăbdătoare să ţopăie în ghiozdan.

– So, dann sind wa’ bei 5.51 Euro.

Îşi scoate portofelul, înmânează caseriţei o bancnotă de 10 Euro şi în timp ce i se pregăteşte restul, apucă produsele cum nimereşte şi le aruncă pe o casă de marcat alăturată şi închisă. Totul se petrece prea repede ca să fie timp de împachetat.

– Hier der Kassenbon und einen schönen Tag noch! (Bonul…şi s-aveţi o zi frumoasă)

Şi-astfel, marea socializare s-a încheiat. O dată la două zile dă nas în nas cu aceeaşi caseriţă. Conversaţia… neschimbată. Se aştepta ca după 4 ani lucrurile să se schimbe. Relaţiile să devină mai amicale, caseriţele să schiţeze şi ele o urmă de umanitate. Şi-ar fi dorit să ajungă să le cunoască un pic, să ştie măcar diferenţa între o pasă bună şi una proastă. Să trântească o glumă sau să mai comenteze vremea, orice.

La Aldi ziua aceea n-a venit încă.

Page 1 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén