Chaika.ro

piaţă de idei – tâmpänien²

Tag: lisabona

De prin Lisabona (3)

La începutul secolului XX a existat în Lisabona meseria de lăptar. Individ care  se plimba pe străzi însoțit de o vacă sau o capră și vindea lapte, muls proaspăt. vaci-lisabona

De prin Lisabona (4)

Lisabona, tramvai

Apare tramvaiul ăsta în mai toate pozele turiștilor, e deja un mare clișeu. Când ajungi în Lisabona îți dai seama de ce. Ori de câte ori îl zărești, îți ia privirea. Are un farmec să-l vezi cum își face loc prin toată piatra cubică și prin toată faianța pictată. Lemnul trosnește, clopoțelul sună. Portughezii ies la geam, mai bârfesc puțin. Șinele în valuri, te miri cum de mai sunt practicabile. Când am ajuns în ultima zi la aeroport, rememorând ultimele zile, m-a lovit: “băi, am uitat să mergem cu tramvaiul!

De prin Lisabona (3)

lisabona

Orice turist se întoarce dintr-o călătorie cu o amintire mai specială. Un magnet cu castelul X. O felicitare cu tramvaiul vechi. O bucată de faianță. Sigur, și toate astea sunt frumoase, dar să mergi în Lisabona și să spui că cel mai mult ți-a plăcut castelul sau catedrala e ca și cum ai fi dat paginile unei cărți fără s-o fi citit.

Când m-a întrebat tandem partnera (lisboetă, de doi ani mutată în Germania) ce mi-a plăcut cel mai mult la Portugalia i-am răspuns că oamenii. Energia lor. Zgomotul. Pe stradă, în cofetării, în metrou, oriunde s-ar afla, portughezii stau la taclale. Vorbesc de bune de rele, fac glume, cântă și dansează cât îi țin picioarele. N-am văzut vreodată așa o poftă de viață. Apartamentul în care am stat dădea într-o curte interioară. În fiecare dimineață zăream vecinii pe la balcoane, cu cafeaua în mână, spunându-și unii altora “bom dia” și povestind ultimele pățanii. Că au adus roșii bune la aprozarul de la colț. Că e grevă la metrou. Că e supa pe foc. Că orice.

Read More

De prin Lisabona (2)

_DSC2012
Take that Descartes!

De prin Lisabona

Lisabona, Portugalia “Given that we can live only a small part of what there is in us — what happens with the rest?” ― Pascal Mercier, Night Train to Lisbon

Avionul de prânz către Țara Azulejos

Ce se întâmplă când timp de ani buni venerezi un lucru? Îi înveți istoria, limba, urmărești știrile locale, încerci să aluneci în pielea oamenilor ce-l însuflețesc. Ca să le furi nițel mai mult din grai, te uiți regulat la telenovele locale sau la episoade vechi din vrei să fii miliardar. Privești cu jind la cei așezați la terase printr-un miradouro sau altul, angrenați în bere și povești aprinse. Noaptea visezi numai despre cum urci într-un avion și sfârșești într-un fel de Țara Minunilor, ediția Azulejos. Citești Trenul de noapte spre Lisabona și urmărești cu sufletul la gură povestea aberant de fericită a lui Pascal Mercier: în care protagonistul ajunge pe teritoriu portughez și planetele se aliniază parcă special ca să-i facă lui pe plac. Personajul își schimbă garderoba. Își face o pereche nouă de ochelari, mai bună și mai confortabilă decât toate ce le avusese. Întâlnește oameni prietenoși ce-l poftesc imediat în odaia lor, de parcă n-ar avea nimic mai bun de făcut decât să stea la taclale. Descoperă librării cu cărți obscure, ajunge într-un timp record să învețe portugheza și să-și facă viața așa de interesantă, cum numai într-o operă de ficțiune s-ar putea.

Când îți bagi în cap toate ideile astea mai devreme sau mai târziu va veni și momentul dureros al epifaniei: anume când ți-o iei prima dată peste bot. Cerul se întunecă, azulejos se sparg, iar tabloul ce ți l-ai construit e încet, încet corupt de  fărâmele nedorite din identitatea locului. Din procesul ăsta în cazurile fericite Țara Minunilor scapă doar cu niște șifonări ușoare,  în cazurile nefericite sfârșește în flăcări.

Din clipa în care am urcat în avionul spre Lisabona am așteptat ca ceva să meargă prost. Poate să se rupă o aripă, să ne prăbușim în ocean, să fure cineva aparatul foto, să am parte de o interacțiune nefericită cu un portughez sau pur și simplu să mi-o iau pe cocoașă într-un mod neașteptat și să ajung în Lisabona cu așteptările date peste cap. 10 zile în Portugalia speram să fie suficiente pentru a scăpa de toate iluziile și pentru a îmi scoate din cap ideea năstrușnică de a locui în Lusitania. Nimic din toate astea nu s-a adeverit. Și nu știu dacă timpul petrecut de mine aici reprezintă esența lucrurilor sau dacă pur și simplu am avut parte de noroc senzațional. Nici nu știu cum aș putea să povestesc ce s-a întâmplat.

Read More

Waiting for AZULEJOS – Florian lalanne

Dacă acest post e public, înseamnă că am reușit să mă trezesc de dimineață, am prins autobuzul, trenul și în final avionul și o bucată bună de timp n-o să mai fiu pe aici. 🙂

Deolinda – Lisboa Não é a Cidade Perfeita

Deși ceva îmi spune că e…

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén