Chaika.ro

piaţă de idei – tâmpänien²

Tag: istorie

De prin Lisabona (3)

La începutul secolului XX a existat în Lisabona meseria de lăptar. Individ care  se plimba pe străzi însoțit de o vacă sau o capră și vindea lapte, muls proaspăt. vaci-lisabona

Wollankstraße

SBahn Wollankstrasse MauerWollankstraße este o stație de S-Bahn aflată la nord de Gesundbrunnen, care după împărțirea Berlinului s-a nimerit pe teritoriul Berlinului de Est, dar a continuat să facă parte din rețeaua de transport în comun a Berlinului de Vest.

Culmea, în ciuda râcâielilor aprige dintre est și vest, stația a rămas în funcțiune chiar și după construcția zidului. Deschiderile către sectorul estic au fost zidite, s-a păstrat doar o ieșire către sectorul vestic, aflată direct pe graniță. Oricine din vest putea lua S-Bahnul și nu se făceau controale de pașapoarte. Stația fiind însă pe teritoriu redegist, personalul aparținea Deutsche Reichsbahn și purta uniforme redegiste. Atât de fragile sunt granițele. 🙂

Asta îmi aduce aminte de pățania cu coletul venit dintr-o exclavă a Germaniei.

sursa foto

 

Berlin 1945

Reichstag, Brandenburger Tor, Unter den Linden…

Erik Erikson: Childhood and Society

Childhood and SocietyCu cartea astea poţi face două lucruri: fie o arunci pe geam şi uiţi că ai citit-o vreodată, fie o citeşti, apoi o reciteşti, apoi te apuci să răsfoieşti şi restul textelor şi manuscriselor de psihanaliză menţionate în ea. În final, înnebuneşti.

Capitolul despre Germania e… vag de tot previzibil şi asta îl face cu atât mai interesant. Printre multe altele, Erikson menţionează că nemţii trăiesc în negare cu trecutul lor istoric şi că asta nu e tocmai ok. Ideea se pupă bine cu cele văzute şi de mine. În cei patru ani petrecuţi aici o singură dată am îndrăznit să scot cuvântul cu “N” pe gură şi asta m-a costat doi prieteni.

Într-o vară jucam dublu în echipă cu Adina, împotriva unui cuplu de nemţi. Ne cunoşteam de mai bine de un an, mai fuseserăm în vizită unii la alţii, mai ieşiserăm impreună la evenimente, la câte un mic-dejun în Friedrichshain, pe scurt, consideram că suntem oarecum apropiaţi. Amintirea meciului e foarte cam fragmentată, însă la un moment dat, eu şi Adina am câştigat un punct decisiv, la care amicii noştri nemţi au trântit o mică glumiţă:

– Nu lăsăm comuniştii să ne bată, hahaha!

Situaţia mi-a creat impresia că prietenia noastră atinsese punctul în care e ok să fac şi eu o glumiţă, aşa că am răspuns ceva de genul:

– Hahaha, lasă că vedeţi voi, azi naziştii şi-o iau pe cocoaşă!

În momentul următor spectacolul s-a încheiat. Fata din echipa adversă a râs puţin, poate doar pentru atenua impactul cuvintelor mele. Prietenul ei nu a râs deloc. Au urmat câteva jocuri în care băiatul a dat toate mingile în gard şi în fileu. Se simțea ca și cum greșea întenționat ca să iasă mai repede de pe teren. De la un meci destul de strâns am ajuns ca în 5 minute să dăm mâinile la fileu, după care neamţul a dispărut. Nu l-am mai văzut şi n-am mai vorbit cu el niciodată. N-au mai avut loc vizite, plimbări, ieşiri în oraş, mic dejun la Proviantul de la colţ, iar în următoarele luni am pierdut contactul şi cu prietena lui.

Din toată păţania asta o întrebare rămâne fără răspuns: de ce e ok ca un neamţ să spună că suntem comunişti, în timp ce pe neamţ nu-l poţi numi nazist nici măcar în glumă? Că doar n-a fost Hitler singurul măcelar, avem şi noi cartea noastră a morţilor. Serios, poate am trecut prea uşor peste toată faza asta cu comunismul. Poate ar trebui să interzicem secera şi ciocanul şi, de ce nu, culoarea roşu în general.

Ca să revenim la subiect, cărţulia lui Erikson e prea faină. Vă las cu o scurtă prezentare a ei de pe Google Books:

“Containing accounts of the author’s field work among Sioux and Yurok Indians, and an examination of the American, German and Russian characters, this is an interpretation of human life on psychological lines. Using case histories as springboards for theoretical discussion of the formative years of childhood, Professor Erikson identifies human life as a delicate balance between bodily, mental and social influences. The main chapters are devoted to anxiety in young children, apathy in American Indians, confusion in veterans of war, and arrogance in young Nazis.”

Lampião: un fel de Robin Hood al Braziliei

Povestea banditului care a făcut ravagii prin Brazilia anilor 30s, anume Virgulino Ferreira da Silva, poreclit şi Lampião. Urmat de câteva zeci de oameni şi de Maria Bonita (tovarăşa lui de viaţă), Lampião asalta oraşe izolate din Sertão, o regiune aridă, neprietenoasă şi destul de slab populată, aflată în partea centrală a Braziliei. După ce erau tăiate liniile de telegraf, grupul lui Lampião aduna toţi bogătanii oraşului la un loc şi îi obliga (pe căi mai mult sau mai puţin ortodoxe) să contribuie cu donaţii la bunăstarea celor săraci. Seara se punea de-o petrecere, iar următoarea dimineaţă o tuleau. Cel puţin asta era varianta ideală, în care bogătanii nu opuneau rezistenţă. De multe ori s-a ajuns la lupte şi împuşcături, se spune că Lampião ar fi ucis cam o mie de oameni.

Lampião, Maria Bonita şi alţi cangaceiros.

Lampião, Maria Bonita şi alţi cangaceiros.

În cele din urmă poliţia le-a venit de hac. În 1938 Lampião, Maria Bonita şi alţi bandiţi de vârf au fost omorâţi şi decapitaţi. Până în 1969 capetele lor au fost expuse în muzeul de criminologie din Salvador. Dacă povestea vi se pare puţin de ordinul fantasticului, aici aveți şi o dovadă palpabilă. Spoiler alert: Lampião e cel mai de jos. Imediat deasupra vine gagica lui.

Pe scurt, asta a fost povestea. S-au făcut filme despre ei, s-au scris cântece şi cărţi, iar în memoria colectivă a brazilienilor Lampião a rămas un erou.

Mai jos imnul de luptă al grupului, “Mulher Rendeira”:

Sursa foto

De ce să citeşti istorie?

Chestii pe care de-o săptămână mă tot chinui să le pun într-un blogpost, doar că până acum n-am reuşit să închei cu o variantă decentă, adică lipsită de cuvinte foarte deocheate şi încărcată cu multe critici faţă de cei care refuză cu vehemenţă să se intereseze de lumea în care trăiesc. Până la urmă, cu ce mă ajută pe mine să ştiu când a fost bătălia de la Posada sau cine a descoperit America. 

 

Cu ce te ajută explică numai bine articolul de mai jos. Cât despre întrebarea “De ce să citeşti istorie?” Pentru că valoare ≠ valoare economică.

In the first book of The Peloponnesian War, Thucydides, the first real historian in the western tradition, defended his use of facts, his lack of embellishment, and his creation of a new genre of writing based on painstaking research: “Perhaps it will be joyless,” he says, “to hear this history recited, because there is nothing legendary inserted in it. But someone who desires to look into the truth of things done and, as is the condition of humanity, which may be done again, or at least things like them, will find this to be abundantly serviceable. It is compiled more as an everlasting possession than something to be recited once in a competition.”

Întreg articolul aici.

Hans Staden – Adevărata poveste a oamenilor sălbatici din Lumea Nouă

Hans Staden e un explorator de origine germană care a navigat de două ori către continentul sudamerican, în una dintre expediţii fiind prins de către un trib tupinamba. Din cauză că nu vorbea franceză, oamenii tribului au crezut că Hans face parte din tabăra adversă a portughezilor şi-au început să facă pregătirile pentru a-l mânca. După mai bine de nouă luni Hans reuşeşte să scape şi să revină în Europa unde pune pe hârtie toate cele păţite, rezultând un manuscris numit: Warhaftige Historia und beschreibung eyner Landtschafft der Wilden Nacketen, Grimmigen Menschfresser-Leuthen in der Newenwelt America gelegen (True Story and Description of a Country of Wild, Naked, Grim, Man-eating People in the New World, America).

În 1999 s-a încercat o ecranizare autentică a filmului, pornind de la schiţele lui Hans Staden şi de la numeroase studii etnografice. Priti şoching muvi, ai măst sei.

Tutorial: cum să începi un război în 7 paşi simpli

1. Se ia o bucată de pământ, o adunătură de aşezări şi oraşe, în care oameni de-o diversitate culturală uriaşă trăiesc în linişte şi pace, fiecare văzându-şi de propria gospodărie. De la sat la sat se vorbesc diferite dialecte, se practică diferite obiceiuri religioase, diferite stiluri de viaţă etc.

2. Se aplică o forţă cuceritoare, nu neapărat despotică, şi se organizează un recensământ cu categorii prestabilite. Dintr-o listă de religii / limbi / nume, fiecare locuitor este băgat într-un sertar. Aşa cum s-a întâmplat în India, de pildă.

3. În urma recensământului iau naştere categorii sociale: musulmani – hinduşi – budişti – creştini etc. vorbitori de rusă – vorbitori de limbă tătară. vorbitori de română – vorbitori de maghiară etc.

4. Se înfiinţează universităţi, şcoli, centre de cercetare în care se pregăteşte homogenizarea populaţiei: sute de dialecte sunt unite în aceeaşi limbă. mii de zeităţi şi credinţe diferite sunt înghesuite sub aceeaşi etichetă.

5. Se propagă diferenţieri de identitate tot mai pregnante între categoriile sociale impuse. Astfel, vecini, oameni ai aceluiaşi sat, trib, ajung să rupă legături străvechi pe baza modelului impus încă de la recensământ: us and them.

6. Se distribuie drepturi mai multe unei categorii sociale şi obligaţii aspre altora. Se induce ideea cum că halca respectivă de pământ (în trecut a tuturor) aparţine numai celor de o anumită religie, celor vorbitori ai unei anumite limbi. Se formează primele comunităţi imaginate, ia naştere ideea de naţionalism.

7. Atmosfera pe respectiva bucată de pâmânt e dominată de tensiuni. La prima scânteie (de exemplu, impunerea unei limbi sau a unei religii naţionale) oamenii vor începe să să-şi dea foc unii altora. Vor fi grupuri zeloase fredonând un imn sau un altul. Ridicarea unui drapel pe-o anumită clădire va deveni un act de-o însemnătate colosală. Ridicarea steagului greşit în locul greşit… o crimă. În numele “ţării”, locuitorii îşi vor justifica măcelărirea foştilor vecini şi tovarăşi. În punctul ăsta nimeni nu va mai fi în stare să ia seamă de absurditatea situaţiei.

“Every empire, however, tells itself and the world that it is unlike all other empires, that its mission is not to plunder and control but to educate and liberate.”
― Edward W. Said

Edward Said – Orientalism

O carte care spune că ar trebui să avem mult mai mare grijă atunci când folosim expresii şi dihotomii precum  Vest – Est, Orient – Occident, Asia – Europa, evoluţie – primitivism, pentru a ne afirma propria identitate. Mai jos o părticică din introducere:

On a visit to Beirut during the terrible civil war of 1975-1976 a French journalist wrote regretfully of the gutted downtown area that “it had once seemed to belong to … the Orient of Chateaubriand and Nerval .” He was right about the place, of course, especially so far as a European was concerned. The Orient was almost a European invention, and had been since antiquity a place of romance, exotic beings, haunting memories and landscapes, remarkable experiences. Now it was disappearing; in a sense it had happened, its time was over. Perhaps it seemed irrelevant that Orientals themselves had something at stake in the process, that even in the time of Chateaubriand and Nerval Orientals had lived there, and that now it was they who were suffering; the main thing for the European visitor was a European representation of the Orient and its contemporary fate, both of which had a privileged communal significance for the journalist and his French readers.

Americans will not feel quite the same about the Orient, which for them is much more likely to be associated very differently with the Far East (China and Japan, mainly). Unlike the Americans, the French and the British—less so the Germans, Russians, Spanish, Portuguese, Italians, and Swiss—have had a long tradition of what I shall be calling Orientalism, a way of coming to terms with the Orient that is based on the Orient’s special place hi European Western experience. The Orient is not only adjacent to Europe; it is also the place of Europe’s greatest and richest and oldest colonies, the source of its civilizations and languages, its cultural contestant, and one of its deepest and most recurring images of the Other. In addition, the Orient has helped to define Europe (or the West) as its contrasting image, idea, personality, experience. Yet none of this Orient is merely imaginative. The Orient is an integral part of European material civilization and culture.

Orientalism expresses and represents that part culturally and even ideologically as a mode of discourse with supporting institutions, vocabulary, scholarship, imagery, doctrines, even colonial bureaucracies and colonial styles. In contrast, the American understanding of the Orient will seem considerably less dense, although our recent Japanese, Korean, and Indochinese adventures ought now to be creating a more sober, more realistic “Oriental” awareness. Moreover, the vastly expanded American political and economic role in the Near East (the Middle East) makes great claims on our understanding of that Orient.

It will be clear to the reader (and will become clearer still throughout the many pages that follow) that by Orientalism I mean several things, all of them, in my opinion, interdependent. The most readily accepted designation for Orientalism is an academic one, and indeed the label still serves in a number of academic institutions. Anyone who teaches, writes about, or researches the Orient—and this applies whether the person is an anthropologist, sociologist, historian, or philologist—either in its specific or its general aspects, is an Orientalist, and what he or she does is Orientalism. Compared with Oriental studies or area studies, it is true that the term Orientalism is less preferred by specialists today, both because it is too vague and general and because it connotes the high-handed executive attitude of nineteenth-century and early-twentieth-century European colonialism. Nevertheless books are written and congresses held with “the Orient” as their main focus, with the Orientalist in his new or old guise as their main authority. The point is that even if it does not survive as it once did, Orientalism lives on academically through its doctrines and theses about the Orient and the Oriental.

Related to this academic tradition, whose fortunes, transmigrations, specializations, and transmissions are in part the subject of this study, is a more general meaning for Orientalism. Orientalism is a style of thought based upon an ontological and epistemological distinction made between “the Orient” and (most of the time) “the Occident.” Thus a very large mass of writers, among whom are poets, novelists, philosophers, political theorists, economists, and imperial administrators, have accepted the basic distinction between East and West as the starting point for elaborate theories, epics, novels, social descriptions, and political accounts concerning the Orient, its people, customs, “mind,” destiny, and so on. This Orientalism can accommodate Aeschylus, say, and Victor Hugo, Dante and Karl Marx. A little later in this introduction I shall deal with the methodological problems one encounters in so broadly construed a “field” as this.

The interchange between the academic and the more or less imaginative meanings of Orientalism is a constant one, and since the late eighteenth century there has been a considerable, quite disciplined—perhaps even regulated—traffic between the two. Here I come to the third meaning of Orientalism, which is something more historically and materially denned than either of the other two. Taking the late eighteenth century as a very roughly denned starting point Orientalism can be discussed and analyzed as the corporate institution for dealing with the Orient—dealing with it by making statements about it, authorizing views of it, describing it, by teaching it, settling it, ruling over it: in short, Orientalism as a Western style for dominating, restructuring, and having authority over the Orient. I have found it useful here to employ Michel Foucault’s notion of a discourse, as described by him in The Archaeology of Knowledge and hi Discipline and Punish, to identify Orientalism. My contention is that without examining Orientalism as a discourse one cannot possibly understand the enormously systematic discipline by which European culture was able to manage—and even produce—the Orient politically, sociologically, militarily, ideologically, scientifically, and imaginatively during the post-Enlightenment period. Moreover, so authoritative a position did Orientalism have that I believe no one writing, thinking, or acting on the Orient could do so without taking account of the limitations on thought and action imposed by Orientalism. In brief, because of Orientalism the Orient was not (and is not) a free subject of thought or action. This is not to say that Orientalism unilaterally determines what can be said about the Orient, but that it is the whole network of interests inevitably brought to bear on (and therefore always involved in) any occasion when that peculiar entity “the Orient” is in question. How this happens is what this book tries to demonstrate. It also tries to show that European culture gained in strength and identity by setting itself off against the Orient as a sort of surrogate and even underground self.

Historically and culturally there is a quantitative as well as a qualitative difference between the Franco-British involvement in the Orient and—until the period of American ascendancy after- vation that men make their own history, that what they can know is what they have made, and extend it to geography: as both geographical and cultural entities—to say nothing of historical entities
such locales, regions, geographical sectors as “Orient” and “Occident” are man-made. Therefore as much as the West itself, the Orient is an idea that has a history and a tradition of thought, imagery, and vocabulary that have given it reality and presence in and for the West. The two geographical entities thus support and to an extent reflect each other.

Having said that, one must go on to state a number of reasonable qualifications. In the first place, it would be wrong to conclude that the Orient was essentially an idea, or a creation with no cor-responding reality. When Disraeli said in his novel Tancred that the East was a career, he meant that to be interested in the East was something bright young Westerners would find to be an all-consuming passion; he should not be interpreted as saying that the East was only a career for Westerners. There were – and are – cultures and nations whose location is in the East, and their lives, histories, and customs have a brute reality obviously greater than anything that could be said about them in the West. About that fact this study of Orientalism has very little to contribute, except to acknowledge it tacitly. But the phenomenon of Orientalism as I study it here deals principally, not with a correspondence between Orientalism and Orient, but with the internal consistency of Orientalism and its ideas about the Orient (the East as career) despite or beyond any correspondence, or lack thereof, with a “real” Orient. My point is that Disraeli’s statement about the East refers mainly to that created consistency, that regular constellation of ideas as the pre-eminent thing about the Orient, and not to its mere being, as Wallace Stevens’s phrase has it.

A second qualification is that ideas, cultures, and histories cannot seriously be understood or studied without their force, or more precisely their configurations of power, also being studied. To believe that the Orient was created – or, as I call it, “Orientalized” – and to believe that such things happen simply as a necessity of the imagination, is to be disingenuous. The relationship between Occident and Orient is a relationship of power, of domination, of varying degrees of a complex hegemony, and is quite accurately indicated in the title of K. M. Panikkar’s classic Asia and Western Dominance.2 The Orient was Orientalized not only because it was discovered to be “Oriental” in all those ways considered common – World War II – the involvement of every other European and At-lantic power. To speak of Orientalism therefore is to speak mainly although not exclusively, of a British and French cultural enterprise, a project whose dimensions take in such disparate realms as the imagination itself, the whole of India and the Levant, the Biblical texts and the Biblical lands, the spice trade, colonial armies and a long tradition of colonial administrators, a formidable scholarly corpus, innumerable Oriental “experts” and “hands,” an Oriental professorate, a complex array of “Oriental” ideas (Oriental despotism, Oriental splendor, cruelty, sensuality), many Eastern sects, philosophies, and wisdoms domesticated for local European use—the list can be extended more or less indefinitely. My point is that Orientalism derives from a particular closeness experienced between Britain and France and the Orient, which until the early nineteenth century had really meant only India and the Bible lands. From the beginning of the nineteenth century until the end of World War II France and Britain dominated the Orient and Orientalism; since World War II America has dominated the Orient, and approaches it as France and Britain once did. Out of that closeness, whose dynamic is enormously productive even if it always demonstrates the comparatively greater strength of the Occident (British, French, or American), comes the large body of texts I call Orientalist.

It should be said at once that even with the generous number of books and authors that I examine, there is a much larger number that I simply have had to leave out. My argument, however, depends neither upon an exhaustive catalogue of texts dealing with the Orient nor upon a clearly delimited set of texts, authors, and ideas that together make up the Orientalist canon. I have depended instead upon a different methodological alternative—whose backbone in a sense is the set of historical generalizations I have so far been making in this Introduction—and it is these I want now to discuss in more analytical detail.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén