Chaika.ro

piaţă de idei – tâmpänien²

Tag: filme indiene

Delhi-6 (2009)

Delhi 6 film indian

Gen: comedie, dramă
Actori principali: Waheeda Rehman, Abhishek Bachchan, Sonam Kapoor
Regia: Rakeysh Omprakash Mehra
Durata: 141 minute

Masakali – un cântec dintr-un film pe care l-am văzut deja de două ori fără să-i fi dedicat măcar o mică recenzie. Deci hai s-o facem. Totul începe în aeroportul din Delhi, cu sosirea personajelor centrale din America. Bunica e pe moarte (sau suferă de ipohondrie, că pe tot parcursul filmului abia dacă a dat semne de vreo altă boală) și declară cu încăpățânare că vrea să fie îngropată acolo unde s-a născut și acolo unde i-a rămas inima: în cartierul Delhi-6 din orașul purtător al aceluiași nume: Delhi. Evident, în toată această poveste îl târăște și pe nepotul ei, Roshan, indian “vestificat” crescut în America, care mulțumită bunicii se trezește într-o grozavă călătorie tip back to the roots. Acțiunea se dezvoltă în jurul legendei maimuței negre (kala bandar), izvorâtă din bârfe locale și alimentată de canalele de știri. Pe scurt, maimuța neagră este țapul ispășitor pentru toate. Lipsește ceva? Maimuța neagră le-a furat. A luat foc o casă? Corupție? Fata tatei a fugit de-acasă? Musulmanii și hindușii se iau la bătaie? Maimuța neagră e de vină pentru toate. În această atmosferă apare Roshan, tipul cu ochelari de soare americănești, cel care înțelege hindi dar preferă engleza, între el și comunitatea Delhi-6 se iscă tot mai multe incompatibilități, culminând cu o mare bătaie în care protagonistul… [gata, prea multe spoilere].

După judecata mea un film mediocru, dar care merită văzut măcar pentru încărcătura simbolică, discursurile ascunse și perspectiva nouă asupra metropolei Delhi. Dacă până acum orașul cinematografiei indiene era considerat Bombay (Mumbai), în ultimii ani au început să apară tot mai multe filme care introduc capitala în peisaj – încercând să o prezinte cât mai curat și mai atractiv din punct de vedere turistic. Toată încercarea asta de branding e întărită de soundtrackul filmului și versurile “Yeh Dilli Hai Mere Yaar” – care ne aduce aminte de celebra piesă a anilor 50 “Yeh Hai Bombay Meri Jaan“.  Ajunge?

Acum înapoi la cântecul de la început, Masakali. Nu de alta dar sumarizează întreaga utopie din film: o Indie tehnologizată (cât se mai mândresc cu linia aia de metrou), ordonată și fără pic de gunoi.

Company (2002)

Gen: crima-thriller
Actori principali:  Ajay Devgn, Vivek Oberoi
Regia: Ram Gopal Varma
Durata: 155 minute

Unul din puţinele “altfel” de producţii bollywoodiene. Bazat pe un scenariu rece şi, pentru Bollywood, impresionant de realist. Printr-o serie de evenimente fictive, filmul descrie jocurile murdare ale mafiei din Mumbai. Nivelurile de cântece şi siropozitate rămân minimale. În rest… mă abţin de la comentarii. Abia ce-am terminat cu eseul şi nu mi-e dor să mai scriu unul. Dar e mişto, merită văzut.

Ce am avea noi (românii) de învăţat din Bollywood

India – o societate în care nepotismul funcţionează at its best. Unde fii şi nevestele miniştrilor devin şi ei brusc politicieni, copiii de recizori moştenesc automat talentul sclipitor al tatălui (vezi DDLJ – pentru modul elegant în care Yash Chopra a pasat ştafeta fiului Aditya Chopra).

Mă uit aşa la industria filmelor Hindi din Bombay (Mumbai astăzi) şi la întreaga industrie a filmului indian, care produce peste 1000 de filme anual, adică vreo trei filme pe zi. Mă uit şi la Hollywood, ţopăind umil după locul unu. Şi mă uit şi la industria filmului românesc – cam problematic s-o numim industrie. Mai bine să ne limităm la îi spune “film românesc” sau pur şi simplu pasiune, hobby – un fel de producţie clandestină rezultată accidental din ciocnirea a unei rare şi improbabile surse de finanţare cu o doză mai consistentă sau mai puţin consistentă de tragere de inimă.

Fac o mică paranteză aici. Recunosc, nu ştiu atât de multe despre filmul românesc câte ştiu despre Bombay Cinema, iar fraza aruncată mai sus s-ar putea să stârnească nişte ridicări din sprâncene. Unii veţi spune că filmul românesc a câştigat atâtea premii, la Cannes, la Berlinale etc. Da, am avut în medie un film premiat în fiecare an, vi se pare mult? Conform unor statistici, în 2011 au fost produse 17 filme româneşti. Repet întrebarea, vi se pare mult? 17 filme dintre care unul a făcut vâlvă la nivel internaţional. Da, la capitolul calitate stăm destul de bine, nu neg asta. Dar n-am sta oare mai bine dacă am avea un program de finanţare pus la punct?  Dacă în loc de 17 filme, am avea posibilitatea să lansăm 30, 50 sau chiar 100 de filme pe an? Ne plângem de criză, de valoarea banului şi de rata de şomaj, n-ar fi asta ocazia perfectă pentru a exporta un “produs românesc” la nivel internaţional (noi locuri de muncă, hint, hint)?

Cum se face că încă din anii 90 statul indian a identificat cinematografia ca pe un mediu crucial de analizat, înţeles, ţinut sub vizor şi, în final, manipulat? Cum se face că se investesc sume atât de uriaşe în producţia de filme melodramatice sau masala, comerciale în Hindi, în timp ce 841 de milioane de oameni trăisc (e cam mult zis) din cu vreo 50 de dolari pe lună? Trebuie să fie ceva tare important la filmele astea… din moment ce au dus la amânarea unor asemenea probleme crunte.

Diverşi nebuni din domeniul analizei de film indian şi-au pus întrebarea asta, au urmărit atent evoluţia industriei (şi mai ales interacţiunile ei cu statul) din ultimele decenii şi au venit cu o explicaţie pentru asta: Bollywood este o unealtă utilizată de stat pentru a ajuta privitorul să-şi însuşească ideologii şi dorinţe potrivite. Nu o spun eu, o nebună plecată cu teoria conspiraţiei, o spun nebunii ceilalţi, care toacă, pisează şi analizează filmul indian de mai bine de 40 de ani. Filmele Bollywood se răsfiră între mai multe genuri, cele mai populare fiind filmele tip masala (o reţetă de acţiune-iubire-melodamă-comedie-musical-etc. ce a devenit populară o dată cu apariţiile iconice ale lui Amitabh Bachchan), filmele de familie (numit de critici şi de Indian Certification Board “family film“, care pe la sfârşitul anilor 90 ele au început să înlocuiască rolurile lui Amitabh Bachchan cu tânărul, fermecătorul şi nimeni altul decât Shar Rukh Khan). În 1998 statul a acordat cinematografiei indiene statusul de industrie, cu asta a inaugurat o serie de premii bănoase, pentru a încuraja noi producţii, şi a început să pompeze tone de finanţări şi scutiri de taxe pentru filmele care respectau patternul dorit de ei.

Ce idei încearcă statul să influenţeze din moment ce se răsuceşte atâta pentru controlul imaginii digitale? Nu sunt lucruri pe-atât de şocante pe cât vă aşteptaţi (probabil). Nu e o intervenţie de tip despotic, cum s-a procedat pe vremea comunismului cu cenzura şi arderea filmelor. Discursurile sunt mai degrabă încărcate cu mesaje de marketing: India e o ţară mişto. Indienii sunt o comunitate mişto, bine închegată, loială, transnaţională. Fie că locuieşti în NYC, Brooklyn sau în mahalalele din vechiul Delhi, inima ţi-e de indian. Sau cum o spunea Raj Kapoor: “phir bhii dil hai hindustani.” Asta încearcă să spună atâtea filme indiene din ultimii 20 de ani.

Pentru diaspora mesajul e acelaşi, doar că vine suplimentat de o chemare distinsă: fraţilor, indieni din toate colţurile, veniţi înapoi în India. Străinătatea nu poate cuprinde străfundurile sângerânde ale inimilor voastre (ca s-o dăm pe limbaj bollywoodian). Poate că aveţi bani, casă, străzi curate şi aer condiţionat acolo, unde sunteţi. Atâta timp cât nu staţi în pântecele Mamei Indie, rău de tot vă va fi. 

Cam ăsta e mesajul: statului îi e greaţă ca milioane de ingineri şi doctori harnici să se dea pe mâna lui Obama şi să zică într-o zi “I am an American“. Îşi dau seama ce se va întâmpla dacă nu iau măsuri: vestul va recruta pe oricine are un talent, inteligenţă sau dorinţă de muncă, pe ceilalţi îi va arunca restul în ghetou. India nu vrea să-şi piardă populaţia şi ăsta e unul din motivele principale pentru care au creat industria asta uriaşă, numită Bollywood.

Şi mă întreb oare… statul indian e atât de îngrijorat de “brain drain” postcolonial în timp ce statul român… ce face? Şade. Mai un film experimental înregistrat în faţa blocului, cu băieţii, cu aifonu’. Mai pică nişte investiţii străine din cer. Mai vin cine ştie ce sponsori şi bagă bani într-un film comercial (pentru că sponsorizările/finanţările necondiţionate sunt un mit). Pe scurt, povestea filmului românesc contemporan. Corectaţi-mă dacă greşesc, dar eu nu ştiu să existe alte activităţi grozave pe scena cinematografiei noastre. Implicarea statului? Finanţare? Cercetări? Poate în următorul secol.

Dezbaterea ideologiei aflate la bazele naţiunii româneşti şi planificarea viitorului, în ce măsură fac astea parte din agenda filmului sau a statului? În ce măsură se pun întrebările astea în general în domeniul media? Ce ne vom face dacă rata emigrărilor îşi menţine trendul ascendent? Cum va arăta ţara peste zece ani, când în fiecare an trimitem 2000-3000 de medici şi personal medical în străinătate? Ne încurajăm copiii şi tinerii să înveţe limbi străine, să se şcolească şi să-şi găsească lucru în afară (ăia sunt bani), cum va arăta viaţa pensionarilor din România peste 10 ani? Cum vom mai putea vorbi despre o economie sau despre o ţară funcţională?

În final ne plângem că Rusia mai are un pic şi îşi bagă picioarele la propriu în Transnistria, pâmânt moldovenesc, deci pământ românesc. Să ne amintim declaraţia domnului Băsescu: “Putin, nu pune mâna pe Moldova că altfel…” Ne plângem că Rusia are tupeul neruşinat de-a sări gardul şi de-a călca în “grădina carpatică“. Nu prea înţeleg de unde ofuscarea asta, când vor sosi ruşii oricum nu veţi mai fi aici. Visaţi toţi să plecaţi. Când vor veni ruşii, americanii sau extratereştrii, vor da nas în nas cu ceva grupări semi-anarhiste, PSD, PND, PNTCD, PD, PDL, PLM etc. Vor mai găsi probabil şi nişte resurse petroliere ne-exploatate (mare fericire va fi asta în 10-20 de ani de-aici) şi poate şi-un freshly brewed lac de cianură lângă Roşia Montană? Se descurcă ei, au trecut prin Cernobîl. Nu zic că ăsta e viitorul, zic că ar putea fi la fel de bine oricare altul. Ar putea fi inclusiv scenariul cu întoarcerea glorioasă a diasporei în mama patrie. De aici rezultând organizarea unui sistem politic cât de cât decent, construirea celui mai mare şi mai mişto centru medical din lume (gândiţi-vă la toţi medicii ăia plecaţi în SUA, Germania, Suedia, UK) şi punerea bazelor unei naţiuni solidare şi prospere.

Raj Kapoor

Dilwale Dulhania Le Jayenge (1995)

Gen: romantic, comedie, “family film
Actori principali: Anupam Kher, Kajol
Regia: Aditya Chopra
Durata: 189 minute

Dilwale Dulhania Le Jayenge e filmul ce deschide era cinematografiei indiene recunoscută ca o industrie. Este primul film la care certificatele, premiile şi finanţările au jucat un rol important – un rol artificial controlat de stat. În anii 90 s-a dat drumul la globalizare, la investiţii în film… DDLJ e celebrul film ce a fost premiat şi răs-premiat cu scopul de a deveni un model în cinematografia bollywoodiană. Este filmul la care criticii şi statul au spus: “aşa da, aşa să vorbiţi despre India noastră“.

O poveste de iubire tip Romeo şi Julieta, în varianta punjabi. Romeo, tânărul Shar Rukh Khan o seduce pe faimoasa actriţă Kajol, cu cântecele lui de mandolină. Dar iubirea celor doi e efemeră, căci tatăl are deja planuri mari pentru fată: i-a găsit minunăţie de soţ în India… cununia să aibă loc cât mai repede cu putinţă. Dar eroul nostru nu se dă așa ușor bătut. Zboară tocmai din Londra până-n India pentru a-l îmbuna pe “omul spân” (tatăl) şi a-l convinge să-i dea mâna copilei. <irony> Emoţionant şi sclipitor de original, doamnelor şi domnilor, foarte pe scurt acesta este scenariul filmului. </irony>

Se vrea a fi nu doar comedie, ci comedie romantică – ţin să vă avertizez glumele sunt de cea mai kitschoasă şi scârboasă speţă. Nu am râs, ba din contră, am plâns. Am plâns în timp ce număram minutele până la final.

Simboluri recurente

Nunta – din nou se pune accent pe  importanţa cununiei, încă de la început tatăl spune că vrea neapărat o “big fat Indian wedding” (expesie deja adânc înrădăcinată în gândirea colectivă) pentru prinţesă. Asemeni multor filme Bollywood, o mare parte din scenariu se învârte în jurul pregătirilor şi ceremoniilor de nuntă.

Întoarcerea în mama patrie – mesajul transmis publicului indian emigrat e evident: întoarceţi-vă, fraţilor, filmul e dovada palpabilă că aici vă e locul, nu pe meleaguri străine. Prin diverse scene şi replici se insistă pe ideea că indianul nu poate fi fericit nicăieri decât în India, străinătatea îi poate aduce bani… dar tot străinătate rămâne.

Cuvântul tatălui – cu toate că i s-a oferit ocazia s-o ia pe Julieta şi să fugă cu ea în lume, eroul a refuzat, spunând că el nu acceptă fata fără de binecuvântarea tatălui. Un punct de vedere interesant vis a vis de disputa “nunţilor arânjate” (arranged marriages)…

Na cu trailer 🙂

Jab Tak Hai Jaan (2012)

Gen: dramă, romantic
Actori principali: Anushka Sharma, Katrina Kaif, Shah Rukh Khan
Regia: Yash Chopra
Durata: 176 minute

Când voi fi întrebată mâine dimineaţă dacă am făcut progres cu eseul, o să le spun:

– Ooo, da. Îl văd pe Shah Rukh Khan dansând în faţa mea. Cântecele lui, mai ofilite şi tâmpe ca orice fado portughez, mi-au zdrenţuit urechile la infinit. Mimica aia de marionetă o visez zi şi noapte, moaca lui de zeu bollywoodian îmi va rămâne veşnic tatuată pe cortex.

Ce am făcut în ultima săptămână se numeşte SPĂLARE DE CREIER.

După Delhi Belly şi Dhoom 3 deja mă luase puţin ameţeala. Dar am zis să mai rezist câteva ore, în ideea că Jab Tak Hai Jaan mă va ajuta să trag câteva paralele în plus, subliniind aceleaşi discursuri naţionaliste şi tradiţionaliste ca şi în Yeh Jawaani Hai Deewani şi în DDLJ (film despre care am citit deja atât de multe încât se poate spune că l-am văzut pasiv). Acum, ştiţi cum se spune, ce cauţi aia găseşti. Am găsit paralelele… n-aveau cum să nu fie. Asta nu înseamnă că filmul n-are şi o grămadă de alte chestii pe lângă.

Jab Tak Hai Jaan începe în străzile Londrei, paradis al imigranţilor de origine sud-asiatică. Aici un nemaipomenit basm romantic ia naştere între, the one and only, Shah Rukh Khan (servitor, vânzător la piaţă etc.) şi senzaţionala Katarina Kaif (very important business woman, din castă superioară etc). Criticii indieni laudă “chimia” deosebită dintre cele două personaje: clipele emoţionante de iubire pufoasă, orbească, umbrite de un scenariu supra-îmbrobodit muzical, un scenariu incoerent, improbabil şi kitschos prin coincidenţele mult prea trase de păr. Bine, ce ziceau criticii s-a terminat la cuvântul “iubire pufoasă”, de la “orbească” au început completările mele.

No, e un film extra lung şi destul de plictisitor. În timpul lui am pus de două ori pauză să fac ceva să mai mă trezesc. Eroii trec prin nenumărate provocări – acestea destul de ireale, mai mult create de mineta eroului căzut pradă demonului iubirii. Este abordată dilema alegerii dintre o “arranged marriage” şi o “love marriage”, Meera (eroina, un fel de Julieta) e înfăţişată ca un animal sălbatic, ce nu-şi poate ţine minţile în pantaloni, nu poate nici să ia o decizie pentru sine şi se vede nevoită să apeleze la un legământ divin ca să rămână cu picioarele pe calea dreaptă a tradiţiei. Samar (eroul), alt nebun, pune ochii pe Meera (la vremea respectivă logodită), nu mai reuşeşte să şi-o scoată din minţi şi, neputându-şi împlini iubirea cu ea, îşi varsă demonii şi supărarea înrolându-se în armata indiană.

Fiecare nebun în felul lui, filmul ne arată pas cu pas că cei doi pur şi simplu au fost făcuţi unul pentru altul, le-a fost sortit să fie împreună şi… toate femeile din lume lume ştie că binili învinge.

Alt film indian care mi-a spălat creierii la maxim şi mi-a oferit… nimic. Dar chiar nimic.

Dhoom 3 (2013)

Gen: acţiune, thriller
Actori principali: Aamir Khan Abhishek Bachchan Uday Chopra
Regia: Vijay Krishna Acharya
Durata: 172 minute

Magie, acţiune, urmăriri, motociclete, eroi, poveşti siropoase, iubire, dansuri indiene, nimic din toate astea nu lipseşte. Atâta tot să aveţi grijă, cine nu-i obişnuit cu mâncarea indiană s-ar putea să i se aplece puţin. Trailerul prevestea deja un film nu tocmai pe placul meu, dar din moment ce a primit atâta atenţie şi a doborât atâtea recorduri, am zis să-i dau o şansă. Lansat în decembrie 2013, Dhoom 3 este cel mai scump film bollywood produs vreodată, cel mai popular film indian al anului 2013 şi cel mai bine vândut film indian în overseas markets ever. Şi toate astea-s impresionante, ţinând cont că abia  ieri au trecut două luni de la prima difuzare.

Acum, de unde popularitatea asta venită peste noapte, nu ştiu.

Filmul spune povestea tragică a unui copil de magician, care şi-a pierdut tatăl în procese cu o bancă din Chicago. Acţiunea are loc la 25 de ani după moartea tatălui, copilul s-a făcut mare, a devenit şi el magician iar acum şi-a propus să răzbune, falimentând banca cea care a dus la moartea tatălui. La prima vedere e un plot cu destul potenţial de originalitate. Au loc jafuri, urmăriri prin oraş, sărituri de pe clădiri – toate înfăţişate în cel mai kitschos şi cel mai nerealist mod cu putinţă. Vedem motociclete transformându-se în bărci cu motor şi, marele şoc: o biată autoriksha doborând ziduri precum piese dintr-un domino.

Multe, multe, multe dansuri indiene. Scene foarte lungi cu urmăriri, gen 2 Fast 2 Furious. Şi-un poliţist indian super şmecherit şi torturat de dileme morale, se leagănă între rolul de antagonist / protagonist, nesigur în care tabără să sară. Incoerenţa discursului e evidentă, chiar deranjantă: ai impresia că te uiţi la un desen animat cu Power Rangers, nu există legi ale naturi, nu există constituţie iar dreptatea se face în funcţie de cheful poliţaiului indian. În final hoţul (împreună cu fratele) e prins iar, în timp ce hoţul şi protagonistul dau mâna, schimbă vorbe ca doi prieteni la o bere şi negociază amical soarta fratelui, un întreg echipaj SWAT asistă răbdător la finalul unei telenovele de ultimul rang.

Motivul familiei este nelipsit. Chiar dacă tatăl a murit, filmul pune la încercări grele legătura frăţească şi arătându-ne în final că fraţii sunt fraţi până ce moartea îi va despărţi.

Un lucru pe care l-am observat la mai toate filmele indiene cu acţiunea desfăşurată în diasporă: ţara în care se filmează, respectiv cetăţenii ei (în cazul de faţă americanii) par să joace un rol pur decorativ. Apar câţiva figuranţi, o secretară, o funcţionară, numai ca din când în când să ne aducă aminte că “mera bhai yeh Hindustan nahin” (prietene, aici nu e India). Însă toate personajele principale sunt ocupate de mari actori indieni.  Hoţul e indian, întreg circul e indian, gagica sexy e indiancă, poliţii sunt şi ei indieni. Personajele par să trăiască într-o enclavă deşteaptă, puternică în mijlocul oraşului Chicago, independent de celălalte naţiuni. Ba chiar din contră, filmul ne arată că celălalte naţiuni au nevoie de ajutorul măreţ al Indiei – incompetenţa organelor de poliţie americane e contrastată cu super-inteligenţa şi perspicacitatea poliţistului chemat special din India pentru prinderea hoţului.

Fiind 5 jumate dimineaţa o să mă opresc aici.

Din punctul meu de vedere nu e un film indian grozav. Ideea circului şi a dublurii copilului mi s-a părut simpatică, originală, dar din păcate destul de neglijent exploatată.  Scenariul e incoerent, puţin prea magico-mitic (pentru gustul meu), efectele speciale parcă făcute de un copil. Sunt multe filme indiene care ar fi meritat mai multă atenţie, dar aparent Dhoom 3 e ceea ce vinde la diasporă. Îmi vine acum în minte un singur film indian mai prost decât cel de faţă: Main Hoon Na (2001) – mare, mare circ şi acolo. Într-o zi îl supunem şi pe el la o dezbatere.

Între timp, trailerul de la Dhoom 3. Enjoy! 🙂

PS: Acum că mi-am amintit, sunt curioasă, ştiţi cumva să existe şi filme româneşti pe tema emigrării / a diasporei?

Yeh Jawaani Hai Deewani (2013)

Gen: romantic, siropoase indiene
Actori principali: Deepika Padukone, Kalki Koechlin, Ranbir Kapoor
Regia: Ayan Mukherjee
Durata: 160 minute

Welcome to the new DDLJ. În afara faptului că n-a primit diploma de “family love story” (e greşit să mă gândesc la incest?), filmul de faţă pare să fie o copie ‘modernă’ a celebrului Dilwale Dulhania Le Jayenge (DDLJ). Asemănările nu-s atât de ţipătoare în scenariu pecât sunt în discursurile din spatele teatrului ieftin şi a dansurilor, din punctul meu de vedere excesive. Când vezi un film ca ăsta devine clar ca vaca în ce feluri îşi manevrează statul indian locuitorii – precum nişte marionete cu grave dizabilităţi mentale. Încărcat cu material educaţional de sus până jos, filmul nu ratează ocazia de a ne învăţa:

  • cum e bine să ne trăim viaţa: acasă, aproape de familie, de locul în care am crescut, pe clasicul traseu cronologic: şcoală, facultate, muncă, copii, pensie.
  • cum să ne căsătorim: big fat Indian wedding. Se ştie că de când cu toate filmele bollywood despre nunţi, numărul nunţilor în India a explodat – în prezent 40% din toate nunţile din lume au loc în India.
  • dacă să emigrăm sau să ne întoarcem în Mazăr India: e cea mai mare prostie să emigrezi, să-ţi urmezi visele, să părăseşti familia şi patria – vei sfârşi într-un cumplit abis iar până nu te vei întoarce nu-ţi vei găsi liniştea. Mesajul filmului e clar: diasporă dragă, de ce m-ai părăsit? Vino acasă şi-ţi va fi bine.
  • cum să clădim familii: mulţi copii. mulţi, mulţi, mulţi, mulţi copii!
  • cum să vorbim Hindi: code switching in engleză redus la minim – limbaj umplut de vocabular de origine sanscrită. Discursul: India – ţara hinduşilor – ţara în care se vorbeşte hindi – fiica sanscritei. De unde rezultă incontestabila continuitate a “naţiunii” indiene şi o identitate naţională puternic înrădăcinată în măduva privitorului.
  • cum să fim buni membrii ai naţiunii – nu emigra, vino înapoi, clădeşte ţara.
  • etc.

Aaa, da. Iar în loc de-un certificat U curat, s-a ales cu un U/A – adică film permis celor sub vârsta de 12 ani numai împreună sau cu acordul părinţilor. De ce, habar n-am, că sigura concretizare a filmului a fost un pupic mai de grădiniţă aşa. Sau poate mai nou şi îmbrăţişările sunt considerate imagini explicite? În fine, cenzura să fie acum ultima problemă a cinematografiei din Bombay.

Filmul e jalnic. Nu merită văzut. Nu merită văzut nici măcar trailerul. Dar asta e doar părerea mea.

Delhi Belly (2011)

Gen: comedie neagră
Actori principali: Imran Khan, Vir Das, Kunaal Roy Kapur
Regia: Abhinay Deo, Akshat Verma
Durata: 103 minute

Fenomenal.

Am văzut ceva filme ‘indiene-pakistaneze, vreo 40-50 poate. Nu aşa multe. Dar oricum, printre ele am văzut şi ceva filme care mi-au plăcut, care m-au distrat, m-au întristat, m-au surprins dar atât. N-a fost unul la care să zic: băi, ăsta e absolutul. Ăsta e din pătura aia superioară tuturor celorlaltor. Alea de care îţi aminteşti mai târziu şi te gândeşti cum să faci să-l mai revezi o dată. Ştiam că un film din specia aia trebuie să existe şi aici… îl aşteptam. Ei bine, ăsta e.

Şi nu vă aşteptaţi la cine ştie operă filozofico-metaforică, la cine ştie ce Federico Fellini, Delhi Belly, după cum dezvăluie şi titlul, e la un nivel de complexitate egal cu zero. E banal, superb de banal, de sincer şi de vulgar, pe cât toate cele îngropate de “industria” filmului indian în ultimii 60 şi de ani. Filmul spune povestea unor tineri amărâţi dar zeloşi. Aveau scopuri, chef de viaţă, făceau diverse chestii: fotografii, poveşti, desenau banane etc. Când am auzit că e vorba de o comedie neagră indiană… mi-am imaginat fel de fel de rasisme post-coloniale cu indieni îmbrăcaţi în vaci uriaşe, dansând pe cine ştie ce versuri din mahabharata. Dar nu, a fost ceva atât de simplu şi atât de cotidian, atât de realist înregistrat, de la mizeriile stradale şi până la vieţile amărâţilor ăstora din middle middle class-ul societăţii. Toate imperfecţiunile erau acolo, negoţul stradal, bâlciul ceaiului de dimineaţă, samosa de la miezul zilei, infecţia alimentară de la prânz…

Cred că aş putea continua aşa până ce v-aş povesti până şi cea mai măruntă secvenţă din film dar mai bine mă opresc aici. Căutaţi-l. O specie unică a Bollywoodului, îndrăzesc să spun. Mi-a plăcut, unii l-ar putea socoti vulgar şi stupid… nu-mi asum nimic. 🙂

P.S:Pare rău, nu am reuşit să găsesc un trailer ok din pdv. al englezei. Pun asta. Marea parte a filmului e oricum în engleză.

P.P.S: E Adult Content (şi interzis în multe cinemauri din Asia de Sud)! Zidiţi pupilele! 😮

Salaam Bombay (1988)

Gen: drama
Actori principali: Shafiq Syed, Chanda Sharma
Regia: Mira Nair
Durata: 113 minute

Anunt de pe acum ca va fi o ‘recenzie’ muci. Mi-a placut tare mult filmul,nu reusesc sa-l asociez cu nimic din ce stiam pana acum despre Bollywood. Baietelul Krishna umbla prin lume cu Circul Apollo, unde munceste si incearca sa aduna banii necesari pentru a se intoarce acasa. Mama i-a spus sa revina abia cand are 500 de rupii, pentru bicicleta stricata a fratelui. Dar intr-o zi drumul lui se desparte de cel al circului iar Krishna pleaca cu trenul catre cel mai apropiat oras: Bombay. La inceput el lucreaza ca “delivery boy” la o mizera bodega de ceai. Cum ceaiul il aduce foarte greu aproape de cele 500 de rupii, pustiul se inhaiteaza cu un vanzator de hasis. Urmeaza aventuri simpatice: micutul Krishna are parte de un super trip, e prins la mijlocul conflictelor dintre taberele de dealeri, mai strange bani, mai ii pierde etc.

Filmul infatiseaza soarta cruda a copiilor strazii: dorm, mananca pe unde apuca. Fac diverse munci scarboase in schimbul unei lefe mizere. Filmul e moderat in cantece si dansuri, ramane centrat pe situatia tot mai dramatica a lui Krishna. Oarecum imi aminteste de Shree 420 (1955) filmul in care Raj Kapoor porneste intr-o aventura similara pe strazile orasului Bombay.

Fain. O gura de aer curat in contrast cu bollywoodizarea ultimelor decenii. Se simte ca e un film aparut in 1988 – exact inainte ca mainile slinoase ale statului indian sa se impleticeasca adanc in industria filmului. Recomand! 🙂

Vicky Donor (2012)

Gen: comedie, romantic, drama
Actori principali: Annu Kapoor, Ayushmann Khurrana
Regia: Shoojit Sircar
Durata: 126 minute

Bollywood. Iar Bollywood. Un masala al tuturor genurilor cinematografice posibile: drama, iubire, (putina) actiune, musical etc. Un indian cam sarantoc nu prea are bafta la gagici, ca deh, fetele vor bani, masini si el nu prea are, asa ca se “angajeaza” la o clinica de fertilitate ca donator. Se stabileste ca samanta personajului (Vicky) e fenomenal de potenta si prezinta gene ale lui Alexandru cel Mare, motiv pentru care handjobul indianului ajunge la mare cautare.

Vicky se imbogateste. Isi ia masina, aifoane, plazma, incepe sa scoata fetele in oras si in final… se insoara. Numai ca treaba cu donatul de sperma nu e vazuta prea bine, asa ca Vicky ascund aspectul asta si le povesteste oamenilor, inclusiv prietenei (mai tarziu sotie) ca lucreaza in business, mai exact in handicrafting. Intr-un final bula de minciuni se sparge, apar conflicte care, in final, se si rezolva. Happy end. 🙂

Atinse sunt o gramada de puncte sensibile, precum stigma din jurul donatiilor de sperma, cununiile aranjate (arranged marriages), relatiile intre caste, coruptia, adoptiile etc. Pe scurt, inca un film bollywoodian “educativ“, in care sforile papusilor sunt trase de stat. Ce se intampla in industria filmului indian e trist.

Clatiti ochile pe trailer:

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén