Chaika.ro

piaţă de idei – tâmpänien²

Tag: concerte

David Gilmour, Wroclaw 2016

David Gilmour și Polonia

După experiența destul de nefericită din 2011, am hotărât să mai dăm Poloniei o șansă în ceea ce privește organizarea de concerte. De data aceasta pentru a îl întâlni, poate pentru prima și ultima dată, pe David Gilmour. Totul a început cu 4 luni în urmă, când la începutul lunii februarie s-au pus la vânzare biletele pentru primul concert din turneul european Rattle That Lock.

Read More

O seară neplănuită cu Allah Las, kebap şi plimbări

Totul a început cu reţeaua de trenuri şi S-Bahn, care anunţase grevă totală până următoarea dimineaţă. Oraşul avea să fie paralizat, aşa că pe la 20:00 am luat-o pe bicle către Columbiadamm. Toate aveau să ţină cu noi: vremea, gps-ul, metroul, clubul, până şi Mustafa avea să ne răsfeţe cu shaorma lui extraordinară.

Am ajuns în Club C pe la 21:30. O hală nu în cea mai bună formă, ce mărturisea că a găzduit ceva evenimente la viaţa ei. Garderoba faină, rapidă şi ieftină (1,5 Euro pentru un rucsac). Un public simplu, decent, cu chef de muzică, în care ne-am regăsit şi noi. Fără coate, priviri răutăcioase şi nesimţiri nemţeşti (cum văzusem la Florence & The Machine). Berea rece nefiltrată n-a lipsit nici ea.

Allah Las in Club C La capitolul sonorizare am avut aşteptări mici – clubul respectiv e renumit pentru problemele de sunet. Au fost scrâşneli şi bruiaţii din belşug. Allah Las? O leacă sictiriţi, obosiţi. Veneau după un turneu prin toată Europa. S-a simţit de parcă n-ar fi fost acolo să ofere totul, ci doar ceva… satisfăcător, cât să plecăm noi, beţivii, fericiţi acasă. Ne-au oferit o seară faină, însă nu neapărat ceva de pus în ramă şi de rememorat la bătrâneţe cu nostalgie . Dar poate şi experienţa lor a jucat un rol aici, la urma urmei e o trupă formată în 2012 – cine ştie, peste câţiva or intra şi ei în rândul stelelor, care ne lasă cu gura căscată în fața scenei. Deschiderea a făcut-o celebrul cântec al lui Mohamed Rafi “Jaan Pehchan Ho”. Trupa a urcat pe scenă cu instrumentalul No Werewolf, în ciuda plictiselii emanate de solist, la primele corzi publicul deja explodase şi pe bună dreptate: muzica lor e dintr-o altă lume. Ne-au ţinut în prinză de la o piesă la alta, fără prea multe tranziţii creative sau faze spectaculoase. Pe la final, solistul şi cu toboşarul au făcut schimb de locuri. Tare mişcarea, dar putea fi făcută puţin mai spectaculos. Pun pariu o parte din public nici n-a observat momentul. Concertul s-a încheiat după un bis de două piese.

IMG_20141016_240620904Am ieşit de acolo ca şi electrocutată. Pentru prima oară descoperisem muzică bună contemporană. Nu erau pensionari sau artişti răposaţi, pe care să-i înjur din cauză că şi-au încheiat cariera prea devreme sau că cer 150 Euro pentru a îşi expune ridurile. Nu, în seara asta am muşcat din fructul interzis. Şi ca să meargă digestia bine, după concert am luat-o către bodega lui Mustafa de pe Mehringdamm, unde ne-am liniştit cu un kebap veritabil, cu salată, dovlecei şi sos de usturoi.

Ne-am cărat burţile pline prin toată partea de est a oraşului, ne-am şi pierdut de câteva ori prin întunecimile Kreuzbergului, ajungând într-un final pe la 2 jumate noaptea în pat.

“Time flies when you’re having fun, but where does it go?”

Las Allah – Artifact (2014)

Mă bucur la concertul ăsta cum nu m-am mai bucurat de multă vreme la ceva. Marţi – avem un examen căcăcios cum n-a mai fost până acum, avem de ştiut istoria Braziliei şi a filmului brazilian de cór. Miercuri – Allah Las în Club C!

Ce puteai face în 1967 cu 1 liră

bilete concert

Rally to Restore Sanity and/or Fear (2010)

Sanityfearrally-posterIn incercarea de-a intelege cum ar arata viata in Mundus Novus, ma uit la tot mai multe spectacole si porcarii d-ale lor. Asa am ajuns sa dau si de Rally to Restore Sanity and/or Fear, un show satiric live ce a fost organizat de Jon Stewart (prezentatorul The Daily Show) si Stephen Colbert (prezentatorul The Colbert Report) pe  30 octombrie 2010, cu scopuri caritabile, de crescut awareness. Am stat, m-am tot gandit, si nu-mi vine in minte ceva similar la nivel de Romania. Pe langa caterinca uneori trasa de par si pusa mai presus de orice altceva, ce m-a socat a fost patriotismul lor nemarginit. Cum ar fi sa avem si noi steagurile Romaniei pe scena la BestFest sau la vreun spectacol? Dar prezentatorii imbracati in tricolor?

Rally to Restore Sanity and/or Fear este showul rezultat din tensiunile şi frecuşurile dintre Stephen Colbert şi Jon Stewart, care s-au încăpăţânat să organizeze fiecare câte un “rally” pentru ceva fix în aceeaşi zi. Cu puţin timp înainte de începerea evenimentelor, cei doi au anunţat unirea spectacolelor într-unul singur, de aici şi afişul mai “schizofrenic”(dreapta).

Rally to Restore Sanity and/or Fear s-a transformat într-un show satiric de 3 ore, împletit cu umor, discursuri, premii şi ceva defilări şi recitaluri. Zic “au defilat” pentru ca în unele cazuri asta-i tot ce s-a petrecut. Mai jos îi avem pe Jon Stewart, Stephen Colbert, Yusuf Islam si  Ozzy Osbourne certandu-se pe microfon intr-un hal fara de hal.

For now apparent reason this is one of those “wow” things. Secvenţa mai jos sau concertul complet aici.

Vine Rolling Stones la Berlin

Sâmbăta trecută, la ora 00:00 s-a dat drumul la vânzarea biletelor – preţuri începând de la 200 Euro. LA 00:08 toate locurile erau epuizate (nu e păcăleală de 01.04). Oh well, nici de data asta nu merg la Rolling Stones. Mă pot consola cu ideea că o reîncarnare trecută de-a mea i-a prins pe Wembley, în perioada lor de glorie. Minunat e budismul. 🙂

Update (16 aprilie): la 10 dimineaţa au dat drumul la un nou val de vânzări. La ora 10:00 fix eram pe pagina lor, dând cu spor la F5. Gateway timed out. Gateway timed out. La 10:01 am intrat în cele din urmă pe pagina de cumpărare a biletelor. Tickets sold out. Un minut, frate, un minut.

Untitleddsd

Speranţa nu moare niciodată.

Moby – Raining Again

Auzită pentru prima oară în vara lui 2011, la The Mission Dance Weekend, pe plaja din Năvodari. După o lungă încălzire cu R.O.A. şi Şuie Paparude, pe la trei dimineaţa a urmat Moby. Printre cele mai mişto concerte trăite vreodată.

Moby, şi el un profet. Iar piesa asta… o şoaptă a daimonului.

IMG_6792

Cum a fost la Coldplay în Polonia (2011)

Acum ceva vreme am pornit aplicaţia aia de last.fm, să-mi înregistreze toţi artiştii de-i ascult în Media Player. Şi mi-am dat seama că mai toţi sunt fosile, trupe în pragul destrămării sau oase putrezite prin diverse gropi. Asta m-a determinat în ultimii ani să gonesc după tot ce mai pot prinde în viaţă. Foarte des primesc sfatul următor:

– La tinereţe trebuie să înveţi, pe urmă trebuie să munceşti.

Ei bine, eu am făcut-o pe dos: m-am apucat să fabric puţini bani şi să-mi finanţez micile evadări, care peste 10 ani (când voi avea eu sute de diplome şi voi aduce mii de bani în casă, Insha’Allah) vor deveni lipsite de sens. La ce concerte voi mai merge eu zece ani de-acuma? X, Y, Z? Stai, chiar nu mai cunosc nicio trupă şi niciun artist contemporan. Poată din cauză că, de puţinele dăţi când am deschis radioul, m-am oripilat.

Şi-aşa am început să plec pe la diverse concerte. În martie mi-am cărat fundul până-n Barcelona pentru a-l auzi pe Roger Waters şi acum trei zile am nimerit în orăşelul Gdynia din Polonia, la concertul Coldplay din cadrul festivalului Open’Er. Am ales să merg la Coldplay fiindcă este una din trupele pe care nu le mai văd existând în viitorul apropiat. Sper să n-am dreptate, dar dacă ne uităm la istoria muzicii din ultimii 50 de ani, asta se întâmplă aproape cu toate trupele de mare succes: cam după ~10 ani de activitate le expiră “garanţia”: încep să moară de la droguri, SIDA sau de la diverse alte boli, se ceartă unii cu alţii, nu mai au chef să lucreze împreună, îi apucă damblaua carierei solo, nu mai au inspirație etc. Beatles, Oasis, Kinks, Jimi Hendrix, The Doors, Blind Melon, Velvet Underground sunt doar câteva exemple. Aşa că am dat cei 40 Euro şi mi-am luat bilet pentru prima zi a festivalului Open’Er.

Locul dezmăţului: Gdynia. Un oraş industrial urâțel şi mic, poziţionat undeva pe malul mării Baltice. La 8 dimineaţa pornirăm cu trenul din Berlin. Două ore mai târziu ajunserăm în Szczecin, o localitate de la graniţa cu Germania. Din Szczecin luarăm trenul, care la 15:30 avea să ajungă în Gdynia. Organizarea proastă a festivalulului începe de aici: de ce ai chema artişti atât de populari să cânte undeva la capătul planetei? Undeva unde abia există hoteluri (efectiv nu am găsit un loc de dormit în Gdynia!!), unde infrastructura e la pământ, unde căile ferate şi trenurile vin din an în paşti şi sunt mizerabile (în multe privinţe mai rău ca personalul de la CFR), unde singurul aeroport e  la 15km depărtare, lângă Gdansk. Trenul de Szczecin a fost sufocant de plin: în compartimente ne-am înghesuit câte 8 oameni, pe holuri se stătea în picioare , cum se stă la 9 dimineaţa în autobuzul 104. Ventilaţia oprită în tot trenul, jumate din drum a plouat şi s-a mers cu geamurile închise. O experienţă de neuitat :). Pe la trei jumate după-amiaza eram în Gdynia. Nimeni nu vorbeşte bob de engleză sau germană în Polonia, din fericire organizatorii s-au obosit să pună semne explicite şi pentru noi, ăştia străini și proști: săgeată spre festival. Noroc cu săgeata aia că altfel am fi început să luăm lecţii de poloneză. Am schimbat nişte Euro în PLN, am mâncat o pizza şi am dat o fugă mică prin mall-ul lor, după care ne-am întors la gară, de unde plecau autobuzele către festival.

Open’Er se organizează în fiecare an pe un aeroport închis, undeva la alţi nuştiucâţi km de oraş. Nu se putea ajunge acolo decât cu autobuzul organizatorilor. La capitolul ăsta nu mă plâng, autobuzele au venit ca pe bandă, n-a durat foarte mult şi am ajuns la festival, cel puţin la intrararea de la festival. Dar acolo deja s-a terminat povestea frumoasă. Noi aveam biletul printat electronic şi la faţa locului erau două case unde primeai brăţară pe bilet: la una scria “ticketpro” la cealaltă “eventim”. Nu luasem biletul nici de la unii, nici de la ceilalţi. Unde să mergem pentru bilet? Întreabă organizatorii? Da, sigur, că totul scrie în poloneză şi nici organizatorii nu ştiau altceva decât poloneză. La fiecare coadă le-am arătat biletul, organizatorii ne-au privit confuzi şi ne-au trimis la câte o altă coadă. După vreo oră ne-am pus pur şi simplu la una din cozile astronomice pentru eventim şi am aşteptat. Şi am aşteptat. Şi am aşteptat. Şi după muuuultă aşteptare a venit şi rândul nostru. Aveam brăţări, aveam tot… de fapt nu, nu aveam tot şi nu puteam intra. Băuturile din cadrul festivalului nu se dădeau pe bani, ci prin plata cu cardul AlterKart, pentru care trebuia să mai stăm la încă o coadă astronomică. Ce era de făcut: rezişti 6 ore fără strop de apă sau te pui la încă o coadă astronomică pentru card? Evident că asta faci, doar n-ai bătut 500 de km ca să faci greva foamei.

Dacă pe la ora 5 ne lăsase autobuzul la intrarea din festival, cred că se făcuse un 7:30 când am reuşit să intrăm de-a binelea. Ne-am învârtit puţin prin zona cu sucuri şi mâncare, ne-am tras nişte Cola/Fanta şi ne-am poziţionat în faţa scenei, undeva în primele 10-15 rânduri de oameni. Vă întrebaţi probabil, de ce Cola/Fanta?! Pentru că n-aveam altceva decât sucuri şi… bere Heineken. Şi cum eu nu prea suport berea, suc a fost. Aşa am dres toată noaptea pe Fanta şi alte chestii d-astea de-ţi topesc stomacul, faci cancer şi bla bla bla.

În jurul lui 8 urcară pe scenă tipii de la The National, despre care nu ştiam nimic, că doar venisem pentru Coldplay. Dar hai să-i ascultăm. Şi cântară drăguţ, nu mă plâng. Dar ca să te bucuri la maxim de-un concert, tre să ştii şi pe artist înainte, ca să urli nițel pe refren, ceea ce n-a fost și cazul nostru. Oricum, mi-a părut bine de cunoştinţă.

Sonorizare, lumini, nu prea mă pricep la capitolele astea. După mintea mea se auzea mişto, clar, plăcut, însă nu suficient de tare. Mă deranjează la un concert să aud publicul ţipând mai tare decât artistul. Şi când zic “ţipând” nu mă refer la oameni cântând versurile alături, ci la specimene, ce  produc sunete ascuţite, sfâşietoare de timpan: “AAAAAAAAAAAA”, “OOOOOOOOOOOO”, “IIIIIIIIII” sunt doar câteva exemple. La Open’Er am avut impresia că muzica făcea fundalul sonor, pe care se desfăşura adevăratul concert de ţipete.

După The National a urmat o scurtă pauză, în timp ce alţii au plecat după sucuri, partea din faţa scenei s-a aglomerat într-un mod inimaginabil. Existau numai două căi de acces laterale, ceea ce avea mai târziu să facă ieşirea foarte dificilă. Cu 5 minute înainte de Coldplay miroseam numai transpiraţie. Eram lipiţi unii de alţii, aveam mâinile în buzunare şi nu mi le puteam scoate de acolo. Era o atmosferă fierbinte (din păcate doar la propriu, nu şi la figurat), dar era ok atâta timp cât nimeni nu se mişca. În momentul în care Coldplayul o început să zăngăne, filmul s-a rupt. Sesiunea a doua de “AAAAAAAAA”, “OOOOOOOOO” a început. Masa de oameni contopiţi unii în alţii a început să se frece, să sară şi să se împingă. La fiecare mişcare aterizam unii peste picioarele altora, nu vedeam nimic, dar auzeam acolo un început de “Hurts Like Heaven”. Am avut parte de un time of my life, ce să mai. Toată situaţia ar fi fost ok, suportabilă, poate chiar plăcută, dacă aș fi avut măcar un strop de alcool în mine. Dar n-am avut decât tone de Fanta, iar la “Yellow” intensitatea vibraţiilor şi a mişcărilor a trasformat totul într-o mare şedinţă de pogo, în care toată lumea împingea pe toată lumea. Imaginaţi-vă că în tot timpul ăsta încă eram lipiţi unii de alţii. Ţipete, ţipete, ţipete, nu vedeam nimic şi abia dacă auzeam “…and it was all yellow…“. Atunci am hotărât să ies.

“Scuzaţi-mă”, “Te rog, îmi faci şi mie loc” nu funcţionau acolo. Nici uşoarele îmbrânceli. Trebuia să dai pumni adevăraţi ca să întoarcă cineva capul şi să mai avansezi 15cm. Au cântat “In My Place” şi “Major Minus” în timp ce ne-am luptat spre ieşire. Tot undeva în perioada asta cineva a dat cu capul în aparatul foto şi mi-o crăpat obiectivul. La începutul piesei “Lost” eram la ceva ce părea să fie o margine a masei de lunatici, spre dezamăgirea noastră era un gard, nu o ieşire. Aparent situaţia devenise atât de haotică, încât ne închiseseră ca oile într-un ţarc. Spre disperarea organizatorilor am sărit gardul lor handicapat şi pentru prima oară am simţit că respir iar aer. Am fost conduşi pe culoarul VIP-urilor până în afara zonei critice. Ne-au dat drumul mai în spate, fix lângă standul cu sucuri, ceea ce a fost perfect. Abia atunci mi-am dat seama cât de împuţită şi de transpirată eram, dar ce mă oripila şi mai tare era că eu nu transpirasem atât de tare, ci alţii transpiraseră pe mine.

The Scientist, Shiver, Violet Hill, God Put A Smile Upon Your Face, Everything’s Not Lost, Us Against The World, Politik, Viva la Vida, Charlie Brown, Life Is For Living, Clocks si Fix You am ascultat stând puţin mai în spate, întinşi pe iarbă. Pentru ochii mei miopici scena era o pată mică și colorată, dar aveam un ecran la puţini metri în faţă, muzica se auzea încă tare şi eram scutiţi de partea cu “AAAAAA”, “OOOOOOOOOH”, “UUUUUUUUUH”.

La “Every Teardrop is a Waterfall” ne-am îndreptat uşor spre cealaltă scenă din cadrul festivalului, unde se pregătea să îşi facă apariţia Paolo Nutiri (despre el n-am stare să mai scriu acum, totuși, să ştiţi că a fost un concert genial).

Aşadar, nu prea ştiu ce să vă zic despre Coldplay. A fost catastrofal doar pentru mine sau  oare am ratat secretul ascuns al “saunei cu transpiraţii”? Oare mă împiedică deja “bătrâneţea” de la a zări anumitele înţelesuri şi plăceri? Nu ştiu, dar recunosc cu mâna pe inimă că eşecul experienţei mi se datorează întru totul mie: Coldplay e una din cele mai populare trupe contemporane, trebuia să mă aştept la fanatisme periculoase la un astfel de festival şi trebuia din start să stau 40-50 de rânduri mai în spate.  Poate asta mi-ar fi salvat şi frumosul aparat foto de moarte…

Nu am mai rămas şi la celălalte 3 zile de festival. Pe la 3  dimineaţa am luat trenul spre Gdansk, ca boschetarii, am tras un pui de somn în gară. Pe la 7 dimineaţa făcurăm nişte plimbărici prin centrul vechi al orașului Gdansk, mâncarăm la KFC cât ne ţinu stomacul, întocmirăm niște cărți poștale şi la 13:30 luarăm înapoi trenul spre Berlin.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén