Chaika.ro

piaţă de idei – tâmpänien²

Tag: calatorii

De prin Lisabona (4)

Lisabona, tramvai

Apare tramvaiul ăsta în mai toate pozele turiștilor, e deja un mare clișeu. Când ajungi în Lisabona îți dai seama de ce. Ori de câte ori îl zărești, îți ia privirea. Are un farmec să-l vezi cum își face loc prin toată piatra cubică și prin toată faianța pictată. Lemnul trosnește, clopoțelul sună. Portughezii ies la geam, mai bârfesc puțin. Șinele în valuri, te miri cum de mai sunt practicabile. Când am ajuns în ultima zi la aeroport, rememorând ultimele zile, m-a lovit: “băi, am uitat să mergem cu tramvaiul!

P(r)edeal

Predeal, 3 BraziDeclară lucrurile pierdute numai pentru ca mai târziu regăsirea să fie o surprinză.

 

Hamburg Timelapse

Dacă tot ne-a apucat aşa iubirea, să vă arăt Hamburgerul mai de aproape.

Bonus: muzică de fundal frumoasă.

Hamburg

Când am luat biletele de autobuz mi-am imaginat deja cum aveam să mă duc acolo şi să mănânc cei mai buni hamburgeri din lumea asta. Într-o zi de hoinăreli n-am văzut niciun hamburger şi am tras concluzia că până şi Rostockul are mai multe de-a face cu resturile de carne procesată. Hamburg este Germania aşa cum o ţin minte din copilărie, aşa cum mulţi dintre noi ne-o imaginăm. Furnicuţe harnice, ordine perfectă, străzi plăsmuite cu luciu şi-o atomsferă care pare că-ţi repetă într-una şi într-una că alles ist in Butter. Într-un fel mi-a adus aminte de Paris – oraş prosper, elegant, dintr-un price range similar, în care am fugit acum 4 ani, în circumstanţe similare. Şi în Hamburg, toate par să se învârtă în jurul râului şi a pescăruşilor. Am nimerit acolo în cea mai ploioasă zi, cu toate astea am rămas numai cu impresii plecute.

Hamburg parc in Hamburg parc in Hamburg Centrul Hamburgului Hamburg Hamburg

Rostock, Warnemünde & Friends

Una din ofertele trăsnet la Deutsche Bahn este Schönes-Wochenende-Ticket. După cum îi zice şi numele: bilet pentru un weekend frumos. Costă 44 Euro online sau 46 Euro din gară şi cu el puteţi călătorii în grup, având următoarele condiţii:

– călătoriile se desfăşoară între ora 00:00 şi ora 03:00 din ziua urmăoare;
– mergeţi în grup de 1-5 persoane;
– puteţi lua orice tren de distanţă scurtă. Nahverkehr îi zice şi e oarecum echivalentul trenurilor noastre regio.

În alte ordine de idei, patru oameni ne-am pregătit rucsacii și cu biletul ăsta am pus de-un drum până la Rostock şi înapoi. Am început matinal cu o promenadă de la gară până în centrul istoric al oraşului. 

Read More

Pe unde poate umbla un cetăţean EU

Nu ştiu în ce măsură e corectă. Victor mi-a atras atenţia că Australia n-ar fi visa-free pentru români. În rest, şi Turcia e cam ciudat colorată. Eu când am fost acolo acum câţiva ani, ţin minte că la două dimineaţa pasagerii au fost toţi scoşi din cuşete, puşi în pijamale în faţa unui ghişeu, spre a îşi cumpăra viza. Indiferent de naţie.
a2MOkrw

“Şi… cum e în Germania?”

Când îmi pun întrebarea asta, mulţi oameni aşteaptă să le dau vreun fel de adevăr universal: “în Germania e bine. E rău. E MAI bine ca la noi. Sau nu.” În schimb eu le povestesc cam ce înseamnă pentru mine să stau acolo şi cum văd totul (o leacă mai cenzurat ca pe blog). Cu un oarecare sictir şi dezinteres… la un moment dat sunt întreruptă şi mi se spune:

– Bine, bine. Dar nu mă interesează cum e Germania pentru tine… mă interesează cum e aşa în general. E mai bine să trăieşti acolo? Spune-mi aşa câteva lucruri esenţiale.

Cei mai mulţi nu pricep că aşa răspunsuri n-am cum să ofer, nu pentru că aş fi bătută în cap sau handicapată, ci pentru că ele nu există. Germania poate să fie paradisul demult căutat sau poate să fie iadul pe pământ. Lucrul ăsta e valabil şi pentru poveştile de pe tot blogul ăsta: niciodată n-am pretins că deţin ADEVĂRUL despre Germania şi niciodată n-am dorit să propovăduiesc vreun mesaj sau să încurajez o anumită atitudine. Trăitul printre nemţi mie personal nu prea îmi prieşte, de-asta mi-am dat seama. Asta nu înseamnă că nu va prii altor români din lumea asta…

Emigraţi, zburaţi, fugiţi cât vă ţin picioarele. Învăţaţi meserii noi, găsiţi-vă joburi, învăţaţi limbi… începeţi vieţi de la zero. Apoi trageţi voi concluziile. 🙂

IMG_6792

Cum a fost la Coldplay în Polonia (2011)

Acum ceva vreme am pornit aplicaţia aia de last.fm, să-mi înregistreze toţi artiştii de-i ascult în Media Player. Şi mi-am dat seama că mai toţi sunt fosile, trupe în pragul destrămării sau oase putrezite prin diverse gropi. Asta m-a determinat în ultimii ani să gonesc după tot ce mai pot prinde în viaţă. Foarte des primesc sfatul următor:

– La tinereţe trebuie să înveţi, pe urmă trebuie să munceşti.

Ei bine, eu am făcut-o pe dos: m-am apucat să fabric puţini bani şi să-mi finanţez micile evadări, care peste 10 ani (când voi avea eu sute de diplome şi voi aduce mii de bani în casă, Insha’Allah) vor deveni lipsite de sens. La ce concerte voi mai merge eu zece ani de-acuma? X, Y, Z? Stai, chiar nu mai cunosc nicio trupă şi niciun artist contemporan. Poată din cauză că, de puţinele dăţi când am deschis radioul, m-am oripilat.

Şi-aşa am început să plec pe la diverse concerte. În martie mi-am cărat fundul până-n Barcelona pentru a-l auzi pe Roger Waters şi acum trei zile am nimerit în orăşelul Gdynia din Polonia, la concertul Coldplay din cadrul festivalului Open’Er. Am ales să merg la Coldplay fiindcă este una din trupele pe care nu le mai văd existând în viitorul apropiat. Sper să n-am dreptate, dar dacă ne uităm la istoria muzicii din ultimii 50 de ani, asta se întâmplă aproape cu toate trupele de mare succes: cam după ~10 ani de activitate le expiră “garanţia”: încep să moară de la droguri, SIDA sau de la diverse alte boli, se ceartă unii cu alţii, nu mai au chef să lucreze împreună, îi apucă damblaua carierei solo, nu mai au inspirație etc. Beatles, Oasis, Kinks, Jimi Hendrix, The Doors, Blind Melon, Velvet Underground sunt doar câteva exemple. Aşa că am dat cei 40 Euro şi mi-am luat bilet pentru prima zi a festivalului Open’Er.

Locul dezmăţului: Gdynia. Un oraş industrial urâțel şi mic, poziţionat undeva pe malul mării Baltice. La 8 dimineaţa pornirăm cu trenul din Berlin. Două ore mai târziu ajunserăm în Szczecin, o localitate de la graniţa cu Germania. Din Szczecin luarăm trenul, care la 15:30 avea să ajungă în Gdynia. Organizarea proastă a festivalulului începe de aici: de ce ai chema artişti atât de populari să cânte undeva la capătul planetei? Undeva unde abia există hoteluri (efectiv nu am găsit un loc de dormit în Gdynia!!), unde infrastructura e la pământ, unde căile ferate şi trenurile vin din an în paşti şi sunt mizerabile (în multe privinţe mai rău ca personalul de la CFR), unde singurul aeroport e  la 15km depărtare, lângă Gdansk. Trenul de Szczecin a fost sufocant de plin: în compartimente ne-am înghesuit câte 8 oameni, pe holuri se stătea în picioare , cum se stă la 9 dimineaţa în autobuzul 104. Ventilaţia oprită în tot trenul, jumate din drum a plouat şi s-a mers cu geamurile închise. O experienţă de neuitat :). Pe la trei jumate după-amiaza eram în Gdynia. Nimeni nu vorbeşte bob de engleză sau germană în Polonia, din fericire organizatorii s-au obosit să pună semne explicite şi pentru noi, ăştia străini și proști: săgeată spre festival. Noroc cu săgeata aia că altfel am fi început să luăm lecţii de poloneză. Am schimbat nişte Euro în PLN, am mâncat o pizza şi am dat o fugă mică prin mall-ul lor, după care ne-am întors la gară, de unde plecau autobuzele către festival.

Open’Er se organizează în fiecare an pe un aeroport închis, undeva la alţi nuştiucâţi km de oraş. Nu se putea ajunge acolo decât cu autobuzul organizatorilor. La capitolul ăsta nu mă plâng, autobuzele au venit ca pe bandă, n-a durat foarte mult şi am ajuns la festival, cel puţin la intrararea de la festival. Dar acolo deja s-a terminat povestea frumoasă. Noi aveam biletul printat electronic şi la faţa locului erau două case unde primeai brăţară pe bilet: la una scria “ticketpro” la cealaltă “eventim”. Nu luasem biletul nici de la unii, nici de la ceilalţi. Unde să mergem pentru bilet? Întreabă organizatorii? Da, sigur, că totul scrie în poloneză şi nici organizatorii nu ştiau altceva decât poloneză. La fiecare coadă le-am arătat biletul, organizatorii ne-au privit confuzi şi ne-au trimis la câte o altă coadă. După vreo oră ne-am pus pur şi simplu la una din cozile astronomice pentru eventim şi am aşteptat. Şi am aşteptat. Şi am aşteptat. Şi după muuuultă aşteptare a venit şi rândul nostru. Aveam brăţări, aveam tot… de fapt nu, nu aveam tot şi nu puteam intra. Băuturile din cadrul festivalului nu se dădeau pe bani, ci prin plata cu cardul AlterKart, pentru care trebuia să mai stăm la încă o coadă astronomică. Ce era de făcut: rezişti 6 ore fără strop de apă sau te pui la încă o coadă astronomică pentru card? Evident că asta faci, doar n-ai bătut 500 de km ca să faci greva foamei.

Dacă pe la ora 5 ne lăsase autobuzul la intrarea din festival, cred că se făcuse un 7:30 când am reuşit să intrăm de-a binelea. Ne-am învârtit puţin prin zona cu sucuri şi mâncare, ne-am tras nişte Cola/Fanta şi ne-am poziţionat în faţa scenei, undeva în primele 10-15 rânduri de oameni. Vă întrebaţi probabil, de ce Cola/Fanta?! Pentru că n-aveam altceva decât sucuri şi… bere Heineken. Şi cum eu nu prea suport berea, suc a fost. Aşa am dres toată noaptea pe Fanta şi alte chestii d-astea de-ţi topesc stomacul, faci cancer şi bla bla bla.

În jurul lui 8 urcară pe scenă tipii de la The National, despre care nu ştiam nimic, că doar venisem pentru Coldplay. Dar hai să-i ascultăm. Şi cântară drăguţ, nu mă plâng. Dar ca să te bucuri la maxim de-un concert, tre să ştii şi pe artist înainte, ca să urli nițel pe refren, ceea ce n-a fost și cazul nostru. Oricum, mi-a părut bine de cunoştinţă.

Sonorizare, lumini, nu prea mă pricep la capitolele astea. După mintea mea se auzea mişto, clar, plăcut, însă nu suficient de tare. Mă deranjează la un concert să aud publicul ţipând mai tare decât artistul. Şi când zic “ţipând” nu mă refer la oameni cântând versurile alături, ci la specimene, ce  produc sunete ascuţite, sfâşietoare de timpan: “AAAAAAAAAAAA”, “OOOOOOOOOOOO”, “IIIIIIIIII” sunt doar câteva exemple. La Open’Er am avut impresia că muzica făcea fundalul sonor, pe care se desfăşura adevăratul concert de ţipete.

După The National a urmat o scurtă pauză, în timp ce alţii au plecat după sucuri, partea din faţa scenei s-a aglomerat într-un mod inimaginabil. Existau numai două căi de acces laterale, ceea ce avea mai târziu să facă ieşirea foarte dificilă. Cu 5 minute înainte de Coldplay miroseam numai transpiraţie. Eram lipiţi unii de alţii, aveam mâinile în buzunare şi nu mi le puteam scoate de acolo. Era o atmosferă fierbinte (din păcate doar la propriu, nu şi la figurat), dar era ok atâta timp cât nimeni nu se mişca. În momentul în care Coldplayul o început să zăngăne, filmul s-a rupt. Sesiunea a doua de “AAAAAAAAA”, “OOOOOOOOO” a început. Masa de oameni contopiţi unii în alţii a început să se frece, să sară şi să se împingă. La fiecare mişcare aterizam unii peste picioarele altora, nu vedeam nimic, dar auzeam acolo un început de “Hurts Like Heaven”. Am avut parte de un time of my life, ce să mai. Toată situaţia ar fi fost ok, suportabilă, poate chiar plăcută, dacă aș fi avut măcar un strop de alcool în mine. Dar n-am avut decât tone de Fanta, iar la “Yellow” intensitatea vibraţiilor şi a mişcărilor a trasformat totul într-o mare şedinţă de pogo, în care toată lumea împingea pe toată lumea. Imaginaţi-vă că în tot timpul ăsta încă eram lipiţi unii de alţii. Ţipete, ţipete, ţipete, nu vedeam nimic şi abia dacă auzeam “…and it was all yellow…“. Atunci am hotărât să ies.

“Scuzaţi-mă”, “Te rog, îmi faci şi mie loc” nu funcţionau acolo. Nici uşoarele îmbrânceli. Trebuia să dai pumni adevăraţi ca să întoarcă cineva capul şi să mai avansezi 15cm. Au cântat “In My Place” şi “Major Minus” în timp ce ne-am luptat spre ieşire. Tot undeva în perioada asta cineva a dat cu capul în aparatul foto şi mi-o crăpat obiectivul. La începutul piesei “Lost” eram la ceva ce părea să fie o margine a masei de lunatici, spre dezamăgirea noastră era un gard, nu o ieşire. Aparent situaţia devenise atât de haotică, încât ne închiseseră ca oile într-un ţarc. Spre disperarea organizatorilor am sărit gardul lor handicapat şi pentru prima oară am simţit că respir iar aer. Am fost conduşi pe culoarul VIP-urilor până în afara zonei critice. Ne-au dat drumul mai în spate, fix lângă standul cu sucuri, ceea ce a fost perfect. Abia atunci mi-am dat seama cât de împuţită şi de transpirată eram, dar ce mă oripila şi mai tare era că eu nu transpirasem atât de tare, ci alţii transpiraseră pe mine.

The Scientist, Shiver, Violet Hill, God Put A Smile Upon Your Face, Everything’s Not Lost, Us Against The World, Politik, Viva la Vida, Charlie Brown, Life Is For Living, Clocks si Fix You am ascultat stând puţin mai în spate, întinşi pe iarbă. Pentru ochii mei miopici scena era o pată mică și colorată, dar aveam un ecran la puţini metri în faţă, muzica se auzea încă tare şi eram scutiţi de partea cu “AAAAAA”, “OOOOOOOOOH”, “UUUUUUUUUH”.

La “Every Teardrop is a Waterfall” ne-am îndreptat uşor spre cealaltă scenă din cadrul festivalului, unde se pregătea să îşi facă apariţia Paolo Nutiri (despre el n-am stare să mai scriu acum, totuși, să ştiţi că a fost un concert genial).

Aşadar, nu prea ştiu ce să vă zic despre Coldplay. A fost catastrofal doar pentru mine sau  oare am ratat secretul ascuns al “saunei cu transpiraţii”? Oare mă împiedică deja “bătrâneţea” de la a zări anumitele înţelesuri şi plăceri? Nu ştiu, dar recunosc cu mâna pe inimă că eşecul experienţei mi se datorează întru totul mie: Coldplay e una din cele mai populare trupe contemporane, trebuia să mă aştept la fanatisme periculoase la un astfel de festival şi trebuia din start să stau 40-50 de rânduri mai în spate.  Poate asta mi-ar fi salvat şi frumosul aparat foto de moarte…

Nu am mai rămas şi la celălalte 3 zile de festival. Pe la 3  dimineaţa am luat trenul spre Gdansk, ca boschetarii, am tras un pui de somn în gară. Pe la 7 dimineaţa făcurăm nişte plimbărici prin centrul vechi al orașului Gdansk, mâncarăm la KFC cât ne ţinu stomacul, întocmirăm niște cărți poștale şi la 13:30 luarăm înapoi trenul spre Berlin.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén