Chaika.ro

piaţă de idei – tâmpänien²

Germania: şoc cultural nr. nici nu mai are rost să număr

Aerul ăsta sintetic duhneşte în fiecare stradă berlineză. Trăiesc cu impresia că zilele nemților sunt planificate înainte până la cel mai mic detaliu. Interacțiunile cu ei sunt ca și scoase dintr-un manual. Replicile se repetă ca la un casetofon stricat. Iar umorul nemțesc, dacă ai așteptarea să râzi, poate fi o mare dezamăgire. De mai bine de două luni car după mine o durere de burtă dubioasă. După ce-am aşteptat mult prea mult timp ca să mai cred că “va trece de la sine“, am fost trimisă de medicul de familie (mai nou am şi aşa ceva) la ortoped. Că cică ar putea radia ceva de la spate. Bun, nu prea ştiu ce treabă are burta cu spatele, dar adevărut e că nu prea le am cu anatomia, atâta timp cât n-am facultăți de medicină la CV nici nu plănuiesc să mă dau găină pe lângă un om care îşi petrece viaţa despicând carne şi maţe. Conştiincioasă cum sunt, mi-am urmat programarea la ortoped pentru vineri, ora 8 dimineaţa.

Şi ajung eu acolo cu câteva minute înaintea programării, deja obişnuită cu toate formalităţile, îi întind asistentei trimiterea şi toate actele posibile şi imposibile. Mă pun în sala de aşteptare. Acolo spiritul german dictează o formă de organizare clară şi simplă. Nu e nevoie de cozi. Nu e nevoie de liste cu cine stă primul şi cine a venit ultimul. Nici nu se simte lipsa unui Gigi-Atotştiutorul, care să ne explice filozofia lui de viață, despre culoarul VIP înființat special pentru dânsul. E liniște și pace, unii citesc cărți, ziare, alții se uită pe pereți, fiecare cu nasul în oala lui. Asistenta ţine socoteala, când ţi-a sunat ceasul te cheamă şi nu e cale de întoarcere. Dacă “vizitele” la doctor s-ar rezuma la statul în sala de așteptare…

Văzând câţi oameni își așteptau rândul (vreo 10 persoane), mă instalez într-un colţ, pe ultimul scaun liber și mă pregătesc pentru o şedere de lungă durată. Pun geaca în cuier, scot caiete, mă apuc să trag beţe în sus-jos şi să fac teme. Aud pe fundal mici zgomote, pe medic foindu-se de colo colo, oameni schimbând replici, uşi pocănind, dar multă vreme nu le acord atenție. Nu m-am uitat la ceas, nici n-am ţinut cronometrul în mână, dar vă spun că nu exagerez.  Timpul a zburat pe lângă mine. La nici 15 minute de când venisem, sala de aşteptare aproape se golise. Mai eram eu şi cu două babe. Nu prea înţelegeam ce se petrecuse.

Puţin bulversată, îmi strâng calabalâcul de hârtii şi ciulesc urechile. Stăteam lângă peretele camerei în care se făceau consultaţiile şi puteam auzi vocea medicului ca un fel de şuruit scurt, gros, semi-apocaliptic. Nu înţelegeam ce zice. Apoi am auzit un trosc şi o vietate încercând să-și înăbușească țipătul. Câteva secunde mai târziu se deschide uşa cabinetului şi un moş iese şchiopătând, mulţumind, zâmbind. Imediat după intră una din babe şi întregul scenariu se repetă: mârâitul scurt al doctorului, trosc-ul neidentificat şi un urlet menținut în silence mode. Nici 5 minute mai târziu baba iese şi intră următoarea. Acelaşi scenariu.

Pe când îmi făceam planul cu privire la cum să fug de-acolo, iese şi ultima babă şi sunt chemată înăuntru. Pur şi simplu m-am căcat pe mine de frică. Nu prea era momentul să stau la discuţii cu destinul, am tăcut şi mi-am mişcat posteriorul  în minunata cameră de tortură. Acolo am fost întâmpinată de-un bătrânel, mic de statură, slab, aproape de anemie, părând atât de inofensiv, cu părul lui alb-alb, la fel de alb ca şi halatul de doctor. Dintr-o privire l-am cântărit la +70 de ani. Pe când începusem să îi detaliez de ce venisem, ce mă durea, mi-a zis să tac, că are totul scris pe trimiterea de la medic. Mi-a dictat să mă pun pe scândura aia ortopedică şi să stau relaxată. Nu m-a întrebat unde doare, ce mă doare, de cât timp… nimic. Nimic. Dar, fără ca să-mi dau seama, m-a apucat cumva cu o mână de spate, cu cealaltă de picior şi mi-a răsucit coloana pe dos, şi m-am simţit de parcă intrasem în ghearele maşinii de feliat oameni.

bad-haircut-funny-kid-shaved-head

Pe urmă, fără nicio explicaţie, nimic, mi-a spus că a terminat cu mine şi că pot să plec. În momentul în care am început să cer explicaţii medicul s-a arătat de-a dreptului iritat şi m-a expediat afară cu câteva cuvinte: “era puţină tensiune la coloană, acum s-a rezolvat şi n-ar mai trebui să ai niciun fel de dureri.” Mi-a dat o hârtie cu două linii de cod medical destinat medicului meu de familie şi m-a poftit afară. Ba nu, aproape m-a împins.

Mi-ar fi plăcut ca doctorul ăsta să fi avut dreptate şi să fi fost într-adevăr aşa de experimentat încât să repare oameni la minut. Partea proastă e că s-a înşelat. La nici juma de oră după “consultaţie” mă găseam înțepenită pe Friedrichstraße, înghiţind trei pastile de-o dată ca să transport fundul până acasă.

Previous

Internetul şi Sfânta Germanie născătoare de frustrări

Next

“Şi… cum e în Germania?”

4 Comments

  1. Pe aici pe la noi i se mai spune si “calcatura duhovniceasca/manastireasca/monahala” metodei asteia medievale.

    Am fost si eu victima ei, nu in Romania ci tot in Germania, dar, spre deosebire de tine, mi-am facut-o cu mana mea.

    Aveam un job naspa, m-am bagat in seama la un ortoped ca ma doare spatele (in speranta unui concediu medical), n-am luat niciun concediu insa m-a durut spatele vreo 2 zile dupa ce am fost la bruta aia.

    Nici acum, dupa 23 de ani nu sunt cu totul convins ca fiara de ortoped nu ura strainii 🙂

    • Omul ti-a dat ce ai vrut… o durere de spate. 😀 Cu aia puteai apoi sa te duci la un alt ortoped, fara sa mai fie nevoie sa te prefaci…

  2. Citeam si tot speram sa fie cu happy-end articolul… acum te mai doare?

Leave a Reply

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén