Chaika.ro

piaţă de idei – tâmpänien²

Category: Povestiri (Page 1 of 2)

Freelancerul din hamac

Pe măsură ce anii trec vezi că tot mai mulți, chiar și cei mai hipsteri, dintre prietenii tăi aleg calea angajării. Iar tu, tocmai împlinind un veac de freelancing, te întrebi: oare am ratat ceva?

Ca să afli… te angajezi. Începi cu un part time simpluț să vezi mai întâi dacă biroul e de tine. Două luni mai târziu primești poziția șefei tale și nu poți să zici nu. Nici da. Aveai de gând să rămâi angajat cât să aduni niște insight-uri, apoi să reiei vechile obiceiuri. Saltul spre full time ți se pare unul mare. Întorci problema pe toate părțile și ajungi la concluzia că nu-i cale înapoi.

Până la urmă ți-au făcut o ofertă de nerefuzat: resurse și libertatea de-a le folosi pentru a face experimente pe toată Germania. Nu-i rău, ținând cont că ai facultatea neterminată, iar CV-ul tău nu spune nimic, în afara faptului că nu prea știi ce vrei de la viață.

Păi bine, dar 8 ore în fiecare zi? Fac eu față la asta? În toamnă aș fi zis că nu, între timp am aflat că da.

Acum sunt rotiță într-un sistem complex, în fiecare zi devenind mai deștept. Am echipă de ajutoare și învățăcei, împreună concepem sute de teste online cu scopul de a afla ce-l determină pe om să facă click. Un buton roșu sau unul albastru? Un mesaj pragmatic sau unul emoțional? O poză cu temperatura rece sau una cu temperatura mai caldă? Când are omul cel mai mare chef să facă click? La cafeaua de dimineață sau la cină? Când e soare sau când plouă?

Lucrăm cot la cot cu echipa de BI, cu Head of Cucu, Head of Ciuciu, cu CTO, cu CEO și investitori.  Titluri de fațadă, pe care în zilele rele le disprețuiesc. În zilele bune, accept rolul fiecăruia în poveste și apreciez faptul că împreună am pus o treabă interesantă pe picioare.

Acuma gata, am trăit experiența de angajare, ajunge… nu?  Nu încă, nu acum, mai sunt de învățat. Despre statistici, despre internet, despre oameni. Apoi… zilele trecute am primit vestea bombă: unlimited vacation. Cum să-mi dau demisia tocmai acum?

Tu, freelancerul din hamac, unde ești? Unde-i nisipul… carafa de sangria? Unde-i Portugalia?

 

Haus Schneewittchen #2

În continuarea Haus Schneewittchen #1

“We’re ready to go on believing
We’re somewhere over the rainbow,
We fool ourselves we know a lot
About our selfish lives
And we assume that heaven
Is somewhere in the skies…”
– Byron – Sleepwalkers

Când începi o asemenea aventură cred că cea mai mare provocare este să-ți surprinzi prejudecățile înainte ca ele să te surprindă pe tine. Altfel te trezești într-o zi cum îți alunece în portavoce pavându-ți ieșirea din bordel. Mulți vorbesc despre profesia asta ca despre ceva ce ei/ele n-ar face nici de-ar fi o chestiune de viață și de moarte. Suntem specii diferite, noi, ăștia, oameni ai luminii, și ei, oameni ai undergroundului, ființe ale întunericului. Oamenii luminii ar prefera să spele wc-uri, să înjure în pupitrul dintr-un call center sau să-și petreacă zilele cu ochii roșinzi în fața unui LCD. Dar ce-i mai rău în final? Să-ți ‘vinzi corpul’ la un preț care te mulțumește sau să-ți vinzi mâinile, picioarele și capul la prețul… pieței? Merită să urmezi așa zisa cale dreaptă, chit că te face să-ți visezi șefii și colegii morți? Chit că la capătul zilei îți rămân bani de-un Hamburger Royal, de-un curs de meditație sau de o oră în fotoliul unui psiholog?

Read More

Cum să mori în lift

moarte in liftÎn România n-am fost binecuvântată să stau la bloc, dar am fost în Germania. Etajul 9 sau 10 scrie pe cei mai nefericiți dintre studenți, și noi suntem mai jos de ei, dar tot undeva prin moțul păpădiei. Nu știu cum e să stai la bloc în România, dar mi-ar plăcea să aflu o chestie… cam cât de des se strică un lift?!

fitness pe scara bloculuiPentru că lifturile nemțești sunt cam șubrede și-s curioasă dacă problema ține de cetățenia ascensorului sau dacă așa se strică ele în general. Se întâmplă o dată la 2-3 săptămâni să ajungi ‘acasă’, să te pui în fața liftului și… el să nu mai vină. Următoarea zi apare și afișul: “pentru repararea liftului trebuie să comandăm nu știu ce piesă din Hono Lulu, care vine abia peste 3 săptămâni, ne cerem scuze etc.” O dată a stat liftul stricat mai bine de două luni moment în care ‘cineva’ s-a enervat și a pus la fiecare etaj un afiș d-ăsta (stânga).

S-a întâmplat de câteva ori să fiu la fața locului sau să văd liftul cum o ia razna fix după ce m-am dat eu jos din el. Huruieli, zgomote etc. Apoi țipete. De-atâtea ori au rămas oameni blocați în lift și nu ai nicio liniuță de semnal și butonul de ajutor e stricat, numai glasul și plămânii te mai salvează. Când am citit știrea asta mi-am dat seama cât de prețioasă este viața.

Pe scurt: de bunăvoie și nesilit de nimeni un individ s-a internat într-un spital, la secția de psihiatrie. La un moment dat s-a stricat un lift, în aceeași zi pacientul a dispărut. Nimeni nu s-a gândit că ar putea fi o legătură între cele două evenimente. L-au căutat pe pacient, nu l-au găsit, și-au imaginat că a plecat… de bunăvoie cum a și venit. L-au dat dispărut la poliție, îmi și imaginez cum l-au căutat în tot orașul. 8 zile mai târziu s-a obosit un Techniker să vină și să vadă ce-i cu liftul, ce credeți că a găsit în el? Mai bine zis pe cine…

întreg articolul aici | sursa foto

Au fost o dată ca niciodată doi chiriași…

A fost o dată un unchi care își ducea traiul modest, dar decent și fericit  într-un apartament de 3 camere din București, alături de soție și copii. Într-o zi un unchi de-al unchiului a murit, lăsându-i moștenire un alt apartament de 3 camere, tot în București. S-a gândit unchiul ce să facă cu noua locuință și pentru că lui îi era bine cu familia unde era și i s-a părut un moment inoportun să vândă, a hotărât să închirieze cel de-al doilea apartament. După 3 săptămâni de dat anunțuri, s-au găsit în cele din urmă și chiriașii: un cuplu tânăr și drăgălaș, cu propria afacere, situație financiară stabilă, așteptând din clipă în clipă să aterizeze barza. S-a bătut palma, s-a semnat contractul, s-a achitat chiria pe 2 luni în avans. Cuplul s-a instalat în apartament, la scurt timp după li s-a alăturat și urmașul.

Toate bune și frumoase până vreo 8 luni mai târziu când cuplul întârziase cu plata chiriei deja 3 luni, adunase restranțe la întreținere de peste 30 de milioane, iar Romtelecomul amenința cu suspendarea liniei telefonice. Unchiul tot încercase să dea de cuplu, dar în zadar. Locul unde aceștia îi spuseseră că lucrează fusese desființat. Numerele de mobil ale celor doi erau închise, iar la sonerie nu mai răspundea nimeni. O dată chiriașul l-a sunat pe unchi să-și ceară scuze că nu i-a mai dat de veste, că aia mică se îmbolnăvise și fuseseră cu ea în spital. Derulăm filmul 3 săptămâni mai departe, restanțele chiriașilor contiuau să crească, chiria pe ultimele 4 luni era neplătită, iar unchiul nu mai auzise nimic, nimic de la cei doi. Atunci a hotărât să mai facă o vizită la apartament, în speranța că va da de cineva. Ajuns în scara blocului nasul îi fusese străpuns de un miros caustic, care părea să vină dinspre apartamentul cuplului fericit. A băgat cheia de rezervă în ușă, determinat să intre peste ei.

Ce a găsit înăuntru nu avea să uite niciodată.

Read More

Lumea asta în care trăim.

Puține s-au schimbat în 10 ani. De colțul cu garaje încă stau ancorate corturile cu aurolaci. Pe ușa de la intrare adresa site-ului antimanele punct șapte punct ro a rămas neștearsă, întâmpinând fiecare pacient în drum spre consultație. În locul lemnelor vechi prin care vâjâiau ninsorile, clădirea a căpătat termopane. În sălile de așteptare unde o dată mișunau copii cu febre, dar încă plini de chef de viață, zac acum adulți răpciugoși, cuprinși de-o lehamite cronică și fără de leac. Din priviri scurte își măsoară reciproc bolile, rumegând la întrebarea, dacă să stea în continuare jos sau să-și cedeze scaunul unul altuia. Posterul cu ursul umflat și iepurii zâmbăreți a dispărut, iar lângă programul doamnei doctor a apărut un afiș gri, cu scris îngroșat: “GĂURI ÎN URECHI? DA, AICI SE FAC!

Gauri in urechi - DA, aici se fac!La 13:56 își fac apariția asistenta și doamna doctor, ambele în paltoane lungi de iarnă. O mare surpriză a fost. Eram pregatita spiritual să zăresc o variantă puțin modificată a chipului păstrat în memorie, la fel cum mă obișnuisem să descopăr câte o încrețitură nouă în privirile altora, ce nu îi mai întâlnisem de-o bucată bună de timp. Ea insa… sfida orice lege a naturii. Era ca o clonă construită atent pe baza amintirilor din copilărie. De chipul ei nu se lipise nici măcar un semn al trecerii timpului. Nici un rid in plus. Același stetoscop vișiniu fâlfâia agățat de geantă, la 20 de centimetrii deasupra solului. Aceeași balansare de pe un picior pe altul, spunându-ne tuturor că ea le-a văzut și le știe pe toate, că e în vârful piramidei și ne face un favor uriaș prin faptul că se arată în fața ochilor noștri, scaldati în răceli și conjunctivite. Câteva cute în plus la burtă, poate, dar în rest, doamna doctor era cea de-acum 10 ani.

Pe la 14:10 iese doamna doctor din cabinet, de data asta cu halat alb în loc de palton. Eram trei care așteptam. Ne spune:

– Azi nu dau rețete, să fie clar. Dacă vreți rețete, veniți de miercuri încolo… nu ne merge calculatorul și n-am cum să vă dau rețete, îmi pare rău.

Zâmbetul ei ne spunea că-i pare orice altceva, numai rău nu. Dintr-o răsucire fantoma ei a aterizat la loc în cabinet. Ușa trântită în urma ei.

Pe la 14:25 doamna doctor se arată din nou, de data aceasta alături de asistentă. Eram vreo șapte care așteptam la ea.

– Ce doriți, întreabă, focalizându-ne câte puțin pe fiecare în parte.

– O scutire pentru școală…
– Pentru ce?
– Sinuzită. De pe 5 pe 7 ianuarie.
– Imediat vă scrie asistenta una. Dumneavoastră?
– Tot o scutire…
– Imediat, veniți toți cu scutirile aici. Dumneavoastră ce vreți?
– O trimitere  la dermatolog…
– Pentru ce?
– Păi pentru bubele astea de le am pe față, le-am avut și înainte, dar acum nu mai trec…
– Mai așteptați. Dumneavoastră?
– Pentru o rețetă.
– Astăzi n-avem cum să dăm rețete, ne-a picat sistemul și până miercuri nu mai am cum să le scriu, îmi pare rău! Dumneavoastă ce vreți?
– Tot rețetă… mai am de făcut trei zile tratamentul și trebuie neapărat să o iau azi…
– N-am cum, îmi pare rău! veniți miercuri! Dumneavoastră?
– Păi… răspunde un domn, vizibil intimidat de tonul agresiv, am venit pentru că de câteva zile nu mă simt prea bine…
– Extraordinar! Și ce v-ați gândit… una două, dacă nu vă simțiți bine, veniți la doctor?!

Și cu un zâmbet, din care n-am putut citi nimic în afara unei ironii nemărginite, doamna doctor s-a retras în bârlog, luând după ea pe o doamna ce abia intrase în policlinică, cu un  bebeluș plângând în branțe.

Ca-n copilărie, urletele bietului copil au oprit timpul în loc. Nu puteam să-l vedem, dar era acolo, ca un difuzor lipit de urechile noastre. S-au pornit încă o dată motoarele infernului, sfărâmând ultimele molecule de oxigen rămase în sala de așteptare. Pe la 15:15 s-a făcut liniște, mama a ieșit cu sugarul în brațe. Am urmat eu.

Cu sinusurile amețite, dar încă în deplină senintătate, am crăpat ușa diavolului și m-am lăsat înghițită.

– Păi, de ce-ai venit?
– M-a lovit o răceală încă de înainte de Crăciun și văd că nu mai scap de ea. A început cu dureri în gât, tuse…
– Alo, începu doamna doctor, vorbind la telefon. Nu, azi nu dăm rețete. Sunteți deja aici? Ei, ați venit degeaba! Nu merge sistemul și n-avem cum să dăm rețete. Mâine pe la prânz se repară sau veniți miercuri la sigur. La revedere!

– Ei, exclamă doamna doctor, parcă s-a vărsat carul cu proști în fața cabinetului meu!
– E prima zi din an, s-or fi îmbolnăvit de sărbători… îi răspund răgușită, fără vreun mesaj anume, ci numai pentru a umple linistea și a împinge raspunsul ei în puțul uitării. Cum să-ți faci pacienții proști de față cu un pacient?

Continuăm discuția. Povestesc cum a evoluat boala, cu ce pastile și sprayuri m-am tot drogat, trecem cu brio și de proba stetoscopului. Concluzia, antibiotice și o grămadă de alte vitamine. Minunat, am identificat problema, avem soluția… au mai rămas formalitățile.

– Cum te cheamă pe tine?
– Athena Igreculescu.
– Vai, pe tine te țin minte de când erai mică, mică… tu probabil nu mai știi nimic de-atunci. Îmi amintesc că niciodată nu ți-am ținut minte numele, dacă se scrie cu “t” sau cu “th”.
– Aceeași memorie de elefant o aveți, doamna doctor…
– Dar tu ce faci acum?
– Studentă în Germania, de-asta nici nu v-am mai văzut atâta timp. Am venit acum de Crăciun acasă și m-am nimerit cu răceala…
– Te-a prins aerul nemțesc, ce să faci dacă te-ai întors! Și, ia zi, cum e acolo, ce studiezi?
– E bine. Istorie și sociologie.

M-am săturat să explic altora ce fac, numai ca la urmă să văd cele mai ciudate grimase, așa că mai nou răspund spontan. Uneori sunt la jurnalism, alteori la științe politice, alteori la linvistică sau la psihologie… în funcție de ce meserie îmi face cu ochiul. În ziua aceea am tras lozul facultății de istorie. Nu știu cum, dar asistenta și doctora s-au sincronizat să pufnească simultan în râs. Au luat un minut time-out de la birocrații, pentru a-și  șterge lacrimile.

– Și… ce vrei să faci mai departe?
– Să lucrez în India ca traducător sau cercetător. Se caută destui…

Și încă o dată mi-am dat seama că vorbesc prea mult, pentru că asistenta era pe jos iar doctora pe culmile unui atac cerebral. Ce și-or fi imaginat cei care mai așteptau după mine? Mai întâi a plâns sugarul de și-a dat duhul, apoi am intrat eu și cabinetul a devenit acest teribil comedy show…

Am plecat cu o senzație ciudată în stomac, nu atât de ciudată pe cât avea să fie senzația de după a doua doză de antibiotic…

O seară neplănuită cu Allah Las, kebap şi plimbări

Totul a început cu reţeaua de trenuri şi S-Bahn, care anunţase grevă totală până următoarea dimineaţă. Oraşul avea să fie paralizat, aşa că pe la 20:00 am luat-o pe bicle către Columbiadamm. Toate aveau să ţină cu noi: vremea, gps-ul, metroul, clubul, până şi Mustafa avea să ne răsfeţe cu shaorma lui extraordinară.

Am ajuns în Club C pe la 21:30. O hală nu în cea mai bună formă, ce mărturisea că a găzduit ceva evenimente la viaţa ei. Garderoba faină, rapidă şi ieftină (1,5 Euro pentru un rucsac). Un public simplu, decent, cu chef de muzică, în care ne-am regăsit şi noi. Fără coate, priviri răutăcioase şi nesimţiri nemţeşti (cum văzusem la Florence & The Machine). Berea rece nefiltrată n-a lipsit nici ea.

Allah Las in Club C La capitolul sonorizare am avut aşteptări mici – clubul respectiv e renumit pentru problemele de sunet. Au fost scrâşneli şi bruiaţii din belşug. Allah Las? O leacă sictiriţi, obosiţi. Veneau după un turneu prin toată Europa. S-a simţit de parcă n-ar fi fost acolo să ofere totul, ci doar ceva… satisfăcător, cât să plecăm noi, beţivii, fericiţi acasă. Ne-au oferit o seară faină, însă nu neapărat ceva de pus în ramă şi de rememorat la bătrâneţe cu nostalgie . Dar poate şi experienţa lor a jucat un rol aici, la urma urmei e o trupă formată în 2012 – cine ştie, peste câţiva or intra şi ei în rândul stelelor, care ne lasă cu gura căscată în fața scenei. Deschiderea a făcut-o celebrul cântec al lui Mohamed Rafi “Jaan Pehchan Ho”. Trupa a urcat pe scenă cu instrumentalul No Werewolf, în ciuda plictiselii emanate de solist, la primele corzi publicul deja explodase şi pe bună dreptate: muzica lor e dintr-o altă lume. Ne-au ţinut în prinză de la o piesă la alta, fără prea multe tranziţii creative sau faze spectaculoase. Pe la final, solistul şi cu toboşarul au făcut schimb de locuri. Tare mişcarea, dar putea fi făcută puţin mai spectaculos. Pun pariu o parte din public nici n-a observat momentul. Concertul s-a încheiat după un bis de două piese.

IMG_20141016_240620904Am ieşit de acolo ca şi electrocutată. Pentru prima oară descoperisem muzică bună contemporană. Nu erau pensionari sau artişti răposaţi, pe care să-i înjur din cauză că şi-au încheiat cariera prea devreme sau că cer 150 Euro pentru a îşi expune ridurile. Nu, în seara asta am muşcat din fructul interzis. Şi ca să meargă digestia bine, după concert am luat-o către bodega lui Mustafa de pe Mehringdamm, unde ne-am liniştit cu un kebap veritabil, cu salată, dovlecei şi sos de usturoi.

Ne-am cărat burţile pline prin toată partea de est a oraşului, ne-am şi pierdut de câteva ori prin întunecimile Kreuzbergului, ajungând într-un final pe la 2 jumate noaptea în pat.

“Time flies when you’re having fun, but where does it go?”

Măseaua minţii şi cele trei stadii ale demenţei mintale

Povestea unui molar de minte inclus, sortit să vină pe lume în gura unei mari fricoase. Povestioara asta e dedicată fricoșilor din lumea întreagă, aflați în pragul unei extracții similare. 🙂

Stadiul 1: Negare. Groază. Disperare.

Informaţii găsite pe site-ul dentistului, la care am ajuns acum 4 ani:

“Maselele de minte apar la persoanele cu creierul mare. In urma unui studiu britanic, persoanele care au creierele foarte mari au si masele de minte. Studiul a demonstrat ca o persoana careia ii creste o masea de minte este capabila sa rezolve o problema complicata de matematica in cateva secunde.”

O avea dreptate, n-o avea dreptate… poate asta e explicaţia pentru care am luat capacitatea la mate cu 5.50 (pe vremea aia n-aveam măsele de minte). Eu una aş fi şi fost mai fericită să rămân fără măsele, dar şi fără creier. Astăzi mi s-a pus din nou pălăria cu dentişti în faţă, sunt legată la ochi şi am de tras un nou loz. Ce va fi de data aceasta? Șamanul care îndreaptă măseaua cu ierburi magice?

Nu e neapărat o operaţie urgentă. Molarul “nebun” nu dă durere şi nu mă chinuie cu nimic. Dar ideea că e acolo şi că într-o zi, în orice zi, ar putea începe să împingă alţi dinţi, să se carieze şi să facă probleme, nu prea mă încântă. Extracţia o amân deja de un an.

Ştiu. E nimic. Există lucruri de o mie de ori mai nasoale. Există operaţii serioase, implanturi dentare, boli incurabile, cutremure şi tornade. Trebuie să-mi vină mintea la cap şi să nu mai fac din ţânţar armăsar. Informare, gândire pozitivă, meditaţii, om shanti om… le-am încercat pe toate. Nimic nu mai ajută. În “vest” există varianta cu anestezie generală sau cu sedare conştientă. Am fost să cer asta la un cabinet din Bucureşti (din clasa superioară de preţuri) şi mi s-a râs în faţă.

“Ce-ai bre, n-o să simţi mare lucru şi-n plus, procedura durează doar o oră.”

Efectiv fac pe mine de frică.

Stadiul 2: Afară, afară, molarul din ţară!

După mult prea multe nopţi nedormite, datorate fricii de-a încheia minunata poveste a măselei de minte, s-a nimerit să programez şi să onorez cu prezenţa (în cele din urmă) o consultaţie la dentist. Cabinetul l-am descoperit prin prietena unei prietene, care făcuse două extracţii acolo.

Bun, m-am dus. Am stat frumos la radiografie, când să trecem la consultaţie (venisem cu gândul că urmează doar discuţie + stabilirea unei programări pentru operaţie), mă aşez eu frumos pe scaun, mi se pune un şorţuleţ în jurul gâtului iar doctorul îmi spune:

– Hai s-o scoatem.

Auzind acestea am înlemnit. Păi cum s-o scoatem… că eu doar la consultaţie am venit. N-avem cum azi. Altă dată. Mâine. Poimâine. Anul viitor. Era, era să sar pe geam. Aveam întâlniri şi treburi aranjate pentru restul zilei, îmi veneau în minte o mie de motive pentru a amâna măcelul. După ceva fâţâieli şi multă, multă răbdare din partea asistentei şi a doctorului, am luat decizia de-a încheia capitolul.

Am făcut pe mine de frică (din fericire doar la figurat) şi, deşi nu mi s-a recomandat, am insistat să plusăm cu nişte calmante… doar pentru a avea eu certitudinea că nu mă apuc să fac urât pe acolo. Că a fost placebo, că n-a fost, acum nu mai contează. Nu-mi venea a crede că scap de măseaua aia nenorocită şi, trecând peste toată spaima, eram oarecum fericită.

Despre operaţie… ce să zic. Am citit mult prea multe prostii pe net. S-a dovedit că responsabili pentru toată frica fuseseră diverşi nebuni, care n-avuseseră ceva mai bun de făcut decât să distribuie gunoaie pe tot felul de portaluri. Iată un exemplu:

Etapele extracţiei:
1. anestezie locala in cateva locuri. Nu-mi amortise nici limba nici buzele, i-am rugat sa mai puna – au mai pus o tura.

2. taierea cu lama de bisturiu a gingiei in care era ingropat molarul asta de minte (am simtit compresa si o parte a gurii cum se umplu de sange).
3. utilizarea cu mare forta a uneltei cu maner foarte gros si capat ca de surubelnita dreapta, numita elevator, pentru dislocarea maselei de pe pozitie.
4. dupa dislocare, taierea in doua, cu un fel de fai dentar, a molarului respectiv. Cine a trecut prin taierea aceasta cu faiul, se va simti gadilit apoi de freza obisnuita care se foloseste la plombe. Faiul respectiv e un fel de panza de gater in miniatura, iti trepideaza tot capul iar zgomotul e asurzitor.
5. continuarea dislocarii celor doua bucati rezultate cu unealta de mai sus – elevator.
6. extragerea cu o penseta inofensiva a celor doua bucati inafara gurii, si asezarea lor pe masuta din dotare.
7. Chiuretarea zonei cu o alta unealta;
8. Coaserea cu ac si ata a gingiei exterioare de cea interioara strans. acul arata curbat precum cele de pescuit, si este tinut intr-un fel de penseta cu maner de foarfeca. Ata se apuca bine si se struneste, pentru a uni cele doua parti a gingiei.”
(sursa: softpedia.com)

Cel mai rău mi-a fost teamă de părţile marcate cu bold. Acum, se poate ca omul care a scris astea să fi avut într-adevăr parte de o experienţă diferită. Procedurile şi aparatele depind de la cabinet la cabinet. Unde am fost eu n-am trecut prin niciuna din scenele horror descrise mai sus. N-am simţit gura umplându-se de sânge (îmi imaginam o scenă gen Frankenstein, în care decorez pereţii în ton cu sărbătoarea pascală). Un soi de”aspirator” a tras repede orice lichid şi a păstrat tot timpul terenul curat.  În plus, cu toată anestezia locală era imposibil să mai înţeleg ceva din ce avea loc acolo, darămite să-mi notez traiectoriile sângelui. Nici de scena cu trepidarea capului, “de simţi cum îţi smulge trei măsele de-o dată” (am găsit formularea asta pe un forum) n-am avut parte. Totul a mers lin, doctorul a lucrat încet, marea parte a operaţiei nu mi s-a părut cu nimic mai dramatică decât rezolvarea unor carii.

Mi s-a spus că pastila aia de “liniştire” mă va ameţi, adormi & dezinhiba total. Ce să zic… multe prostii nu cred să fi scos pe gură. Nici de alergat pe stradă sau făcut alte prostii nu mi s-a năzărit. Cum am ajuns acasă am încercat să dorm. Nereuşind, am început să rumeg la cuvintele pe care le citiţi aici. Se poate spune că articolul ăsta e încă scris sub efectele “dezinhibatorului“. O fi fost doza prea mică sau poate am avut eu nervi mai insensibili, nu ştiu, cert e că mari efecte n-am simţit de pe urma pastilei. Oricum, am trecut cu brio prin operaţie, scopul a fost atins – că pastila şi-a adus sau nu contribuţiile nu mai e important.

Următoarele două zile cică se va lăsa cu durere, deocamdată abia începe dezmorţirea iar nivelul de durere e minimal.

Morala zilei: afară cu molarii de minte, la dentist cu fricoșii!

Stadiul 3: Vindecarea

Ok, au trecut trei zile de la operaţie. Lucrurile au evoluat cam aşa. În primele nopţi m-au mai apucat o leacă durerile. N-a fost ceva teribil, cu ochi ieşiţi din orbită etc. S-a rezolvat repede cu o fiolă de Algocalmin. În prima zi după operaţie am stat în casă, seara am ieşit la un concert – cu asta am întins puţin calul. A fost totul ok, deplasarea la concert, datul din gură la conversaţii, măseaua buba s-a ţinut tare. Problema s-a ivit abia la începutul concertului, când toată chitara bass mi s-a reflectat în maxilar, de parcă era pusă pe extras încă nişte molari (recunosc, şi eu tâmpită, am stat cu urechea la doi metri de boxă). În condițiile astea am preferat să renunţ la concert, c’est la vie. Dar m-am consolat repede cu o porție de cartofi prăjiți în mall.

De pe-o zi pe alta buba s-a vindecat tot mai bine. Ziua de după concert am hoinărit fără probleme prin oraş. Mai greu cu mâncatul, spălatul pe dinţi şi cu râsul. De primele două fusesem avertizată să le execut mai cu grijă, de punctul trei nu mi s-a spus nimic. Şi-uite aşa m-a lovit azi, pe la prânz, un râs isteric incontrolabil… de-a început găuaza să facă urât, să ţipe şi să sângereze puţin. Pe asta s-a irosit cea de-a doua fiolă de Algocalmin. M-am gândit cu groază la scenariile cu infecţii şi “dry socket” (nu cred că vreţi să ştiţi ce înseamnă), dar posibil să fi fost doar unul din atacurile mele de paranoia. Între timp atmosfera s-a calmat… şi cred / sper că ne menţinem pe linie ascendentă.

Ca un scurt rezumat: entuziasmul din stadiul doi s-a dus (în ziua 1 mai aveam un pic şi ceream să-mi fie scoase şi celălalte măselele). Orice ar fi, nu poţi compara o operaţie cu o excursie în Disney Land. M-am cam săturat de mâncare pentru handicapaţi, mi-e poftă de-o pizza, de-un kebap, de-o haleală indiană super picantă. În rest, nu trec prin cine ştie ce chinuri. Aşa de rău cum o vestesc poveştile de pe net nu e. Cel puţin în cazul meu. Rămân la concluzia din stadiul 2: afară cu măselele păcătoase. Chiar nu merită amânată operaţia, ţinând cont că mai târziu pot apărea complicaţii nasoale. La urma urmei un singur set de dinți avem.

Săptămâna viitoare merg să scot firele, se sperăm că lucrurile evoluează mai departe spre bine. Dacă scap într-adevăr din treaba asta, adică ajung să molfăi fără griji la un kebap XXL, îmi voi da jos pălăria în faţa clinicii şi a doctorului. 🙂

Unii dintre voi probabil vă întrebaţi cum de-am făcut atâta tam tam pentru o banală extracţie: asta din dreapta era păcătoasa şi n-a fost chiar cea mai banală extracţie (aia unde te trage de dinte, pac și cade). Operaţia cu toate pregătirile şi anestezia a durat cam o oră. N-am s-o descriu în lux de amănânte fiindcă nu mă pricep în domeniu şi decât să completez internetul cu alte minciuni, prefer să mă rezum la experienţa subiectivă. Şi exerienţa subiectivă se rezumă la asta: m-am c%#at pe mine degeaba.

Stadiul 4: Al doilea atac de paranoia.

Ziua 4. Nu prea mai doare. Nu mă supără cu nimic. Atâta tot deranjează… m-am  cam săturat să bag în mine mâncare de handicapaţi. Şi-uite aşa, cu nerăbdarea asta am ajuns azi să privesc mai atent în oglindă, să mă uit ce mai face buba (pot iar să deschid gura mare)… ca să aflu şi eu când merg la indian. Şi-am fost îngrozită. Nu ştiu cum ar trebui să arate, nu ştiu dacă e bine (repet, n-am dureri, am renunţat şi la painkillers), dar în mod cert treaba nu e o Mona Lisa. Nu, treaba e urâtă. E precum capitala Germaniei după cel de-al doilea Război Mondial. Mi-e groază şi nu pot să uit imaginea. Din motive pur subiective şi, recunosc, iraţionale am revenit la stadiul 1: fac pe mine de frică. Dacă ceva e rău, dacă ceva n-a mers bine. Am rezistat cu greu tentaţiei de-a mai căuta informaţii şi poveşti horror pe net. Din fericire stadiul 4 s-a încheiat destul de repede.

Stadiul 5: Măseaua is gone. All ends well.

Fost şi scos firele azi. Buba aproape s-a vindecat. Zero dureri, zero plângeri. Am început să molfăi din chestiile, care acum 2-3 zile erau încă o mare provocare. Stadiul 4 a fost altă câcâială inutilă de-a mea. La vară vine rândul celorlaltor doi molari. 🙂

Şi pentru că experienţa a fost aşa faină şi povestea s-a terminat cu bine, vă recomand şi vouă cu încredere Clinica32.ro.

Articolul nu este publicitate plătită şi reprezintă doar o păţanie personală. Aflând că grupul “stomatofobiştilor” e mai mare decât îmi imaginam, am zis să pun aici una, două informaţii, care poate mi-ar fi prins şi mie bine înainte de operaţie.

Spor la scos măsele! 🙂

Un fel de continuare

A început să-şi caute job, lucru pe care ar fi trebuit să-l facă mult mai devreme. Dar nu, a preferat să se chinuie cu importanţii de români – care se dau experţi în toate şi calcă peste munca omului, precum copiii peste muşuroaiele de furnici. Fără un motiv anume. Trei ani a stat la nemţi muncind la proiecte şi campanii pentru cei din România – cu gândul că într-o zi se va întoarce. Definitiv.

Săptămâna trecută, în loc să-şi vadă de facultate, a belit ochii prin ceva site-uri de joburi. A pus repede de-un CV, de-un Anschreiben cât de cât şi a trimis mapa în vreo 20 de locuri. Luni e invitată la primul interviu, nu e cine ştie ce job dar e oricum mai bine plătit decât orice job făcut pentru un românache. Mergând azi spre Aldi a tot rotit în cap întrebari pe care le-ar putea primi la interviu şi inevitabil a ajuns la celebra “unde te vezi în 5 ani“.

Şi-a tot pus întrebarea asta. Acum câteva luni ar fi spus: “Oriunde, numai în Berlin nu.” Frigul se mai domolise, zăpada părea să se retragă în marginile de trotuar, lăsând în urmă un covor de pietricele – împrăştiat de autorităţi spre a preveni picioare rupte şi capete sparte. Oamenii ăştia se gândesc la tot, îşi zise. Tocmai aşa i-a picat fisa: unde se vede în 5 ani? Aici. Da, frate, fix aici. Uneori îi lipsesc prietenii şi soarele, dar altfel, n-ar fi chiar aşa de rău să petreacă încă 5 ani aici. Sau chiar şi tot restul vieţii. E un oraş mişto, ce să mai. Prietenii… să-i convingă şi pe ei să vină aici. Senin, Venin, hai aici! 🙂

În căutare de hârţoace şi atestate pentru pus la mapa cu laude, a dat şi peste scrisoarea primită de la Humboldt în urmă cu trei ani: “Ne pare rău, aveţi o notă prea mică pentru facultatea de…” Şi dă şi zgârmă mai departe în lada cu acte şi găseşte foaia tradusă şi legalizată în limba germană, cu mediile pe clasele 9-12. Vede 8 la religie, îşi aminteşte de toate mişto-urile făcute de profa aia şi mai ales de prelegerile ei cu bioenergia şi puterea binelui. Epice lecţii de viaţă. Vede 9 la germană şi îşi aminteşte de toate scandalurile avute cu Frau Brâncoveanu. De circul în clasa a 9-a când s-a gândit s-o facă lată tocmai la 10 minute după ce diriga încheiase catalogului. S-a gândit ea că pluteşte nişte Unverwundbarkeit în aer. S-a gândit greşit… era să iasă cu exmatriculare. Scanând foaia mai departe, cu ceva nostalgie şi-uite aşa îi alunecă ochiul pe ultimul rând… media generală pe clasa a 12-a. Şi ce vede acolo: în loc de 9.66 scria 6.66. Chiar acolo, pe foaia aia ştapmilată şi legalizată, picată pe mâinile  facultăţilor.

Na, mister rezolvat. În loc să fi făcut studiul ăla mişto, cu psihologie în Hauptfach şi filozofie în Nebenfach, a stat un an pe bară… şi-n final a ajuns să cobească la texte vedice şi pilde islamice. Felicitări traducătorului făuritor de destine noi. Dar nu prea regretă. E fain acolo, cu limbile exotice şi filozofiile “orientale”. E fain, a învăţat în ăştia trei ani lucruri pe care nu le-ar fi bănuit niciodată.

sursa foto: Magical Mystery Tour - Beatles

Berlinul cel nou

Intr-o zi mi-am urcat prestigiosul cur in S-Bahn, m-am pus pe-un scaun si am deschis Kindle-ul spre a reciti una din cartile mele preferate: Zorba The Greek. Langa mine statea un grup vesel, dar nu tocmai galagios. Se radea, se zambea, oamenii erau plini de viata si asta era frumos. Cu toate ca planuisem sa-mi petrec intreaga calatorie cu nasul in Kindle, hlizeala strainilor m-a distras si la nici cateva secunde dupa pornirea jucariei privirea mi-a scapat pe geam. Acolo a ramas toata ziua. Caci astazi, spre deosebire de restul zilelor, erau atatea de vazut. Era o zi rece, temperaturile se apropiau usor de inghet, intampinand acea iarna XXL deja anuntata pe toate site-urile si canalele de stiri. Era frig, un gri deschis se asternuse intre cer si pamant, printre care mai scapa din cand in cand si cate o raza de soare. Trenul aluneca domol printre case. Si casele erau frumoase, fiecare pline de viata, pline de povesti, pline de oameni petrecandu-si sambetele in atatea feluri diferite. Privirea-mi era furata de ornamentul unui geam sau al unui altuia, modelul sau structura gandita in urma cu 50 sau 70 de ani  de catre un arhitect sau un pictor sau oare cine? Vedeam masini gonind pe ici si pe colo. Apoi am patruns usor in centrul turistic al orasului, am zarit malul raului Spree si micutul trotuar amenajat alaturi. De obicei era plin de turisti, plin de camere foto despuiand peisajul in fel si chip in fata lentilelor. Acum era aproape gol. Pacat, mi-am zis, pacat ca n-am aparatul foto la mine. De trei ani locuiesc aici si nu m-am plimbat niciodata pe malul raului astuia. Cate poze as putea face, ma vedeam declansand expunerea in fata fiecarui ornament, fiecarei scene, fiecarei umbre sau reflexii.

Pe masura ce trenul isi continua drumul catre miezul orasului, deveneam tot mai miscata de existenta conductorului de tren. Individul care la fiecare statie apasa pedala de frana atat de delicat. Cel care anunta statiile, se uita in oglinzi si inchide usile. Asa fain ghideaza gazela asta, asa fain ne calauzeste prin marele Berlin. Cum ar mai merge trenul asta si cum ar mai functiona intreg orasul daca omul n-ar fi existat sau daca astazi pur si simplu nu i-ar fi venit cheful sa se dea jos din pat…

Trecusem de Hauptbahnhof si trenul tocmai stationa la Tiergarten. Pe geamul meu se ivi Strasse des 17-ten Juni si alaturi celebrul talcioc de antichitati. Talcociul prin care hoinaream cu ai mei cand eram ceva mai mica. Talcociul in care il intalnisem pe Mahmud, turcul ala simpatic care vindea clante de usi si diverse alte piulite si suruburi lucioase. El si cu gasca lui, toti niste veseli. In fiecare sambata si duminica se indeletniceau acolo, ii vedeai negociand numai cu zambetul de buze. Nu mai fusesem la talciocul ala de cand aveam 10 sau 11 ani. Ce-o mai face Mahmud? O mai trai? I-o mai merge afacerea cu vechiturile? La pranz obisnuia sa inchida “Geschaeft”-ul pentru o ora sau doua, turcii se adunau in cortul lor, se puneau pe taiat legume si fiert diverse chestii. La scurt timp aveau aranjata o masa copioasa. Buna era salata aia, zemoase le erau sarmalele… Si reusit era intreg talciocul, cate jucarii si cate dracii gaseam sa-mi cumpar. Si la ce preturi. Si ce deliciu era sa te tocmesti cu nemtii. Cand cea mai mare grija era sa-mi conving parintii sa mai ingaduie saltul unei fise din portofel, pentru a pune limba pe o Eiskugel de ciocolata sau o masinuta, negociata cu un colectionar de la cinci marci la doua. Mi-am zis, intr-o zi va trebui sa cobor si sa revad talciocul de la Tiergarten. Dar nu azi. Azi mai aveam de mers inca o statie, pana la Zoo.

De acolo m-am urcat in metroul catre Theodor Heuss Platz, sub pamant nu mai aveam ce zari pe geam, am repornit Kindle-ul si-am citit o leaca din primele pagini ale intalnirii cu Zorba, grecul. Senzational taram, Grecia si cu insulele ei. Si senzationala fiinta, Zorba. Sa fi trait omul asta cu adevarat pe taramurile Greciei sau sa fi fost doar papusa calauzita de cerneala lui Nikos Kazantzakis? Nimeni nu va sti. Asemenea lui Socrate, cel crestat si slefuit din imaginatia si ideea lui Platon. Dupa o scurta plimbare prin partea de vest a orasului m-am indreptat inapoi spre casa. Mai aveam de facut cateva cumparaturi si atat.

Era una din primele zile in care n-aveam rucsacul si nicio alta traista dupa mine. Aveam doar portofelul in buzunar, cele doua telefoane, ambele fara baterie, si Kindle-ul in mana. Nimic de tinut pe umar, nimic din care sa scot sau sa bag diverse chestii. M-am bucurat inca 20 de minute de serpuiala trenului si am coborat aproape de Kaufland, cu o statie inainte de casa. Din cauza drumului lung nu aveam obiceiul sa cobor acolo prea des. Ma enerva la culme sa merg pe strazile alea plictisitoare, si mai ales sa ma mai trezesc cu cate un biciclist tembel, claxonandu-ma pe trotuar sau, mai bine de atat, neclaxonandu-ma: taiandu-mi direct calea, cu ghidonul adancit mult prea mult in spatiul meu privat. Sau ma enerva sa trec pe langa cafenele, pe langa baruri si sa vad chipurile alea goale puse in vitrina: fițele alea de hipsteri, araturi pierdute si frustrate, cautand (cel putin) cinci oportunitati de auto-validare pe minut. Ei  u ochelarii lor fara dioptrii, cu sticla transparenta de plastic. Pentru ca o pereche de ochelari iti da puncte in plus la IQ, te face sa crezi ca esti un fel de foarte importanta persoana a barului: instanta suprema care cunoaste adevaruri si care emite opinii importante. Sau cum mai obisnuia sa-mi sara tandara cand treceam pe langa magazinele de nimicuri: pline de chestii care nu iti poti explica cine naiba le cumpara. Vanzatori care nu aduc nimic util pe lume. Magazine de servetele pictate, magazinele de nasturi sau magazinele de benzi desenate, sau cele cu opere de arta ale diversilor psihonauti. Magazinele tip talcioc, in care poti cumpara pantalonii  mancati de molii ai bunicii- fiindca acuma treburile astea se poarta. Sunt la moda. Hip! Ma mai iritau si cei care aduna sticle de pe jos sau aia capsati si vopsiti in cap si oriunde altundeva, mai ales aia de mi se bagau in cale si-mi cereau fara nicio jena bani de o bere. Adica cum, tie ti-e lene sa muncesti si imi ceri mie, care nu dorm noaptea ca sa-mi platesc chiria si facultatea, sa-ti dau doi Euro pentru o bere? Doamne, cat ma enervau toate lucrurile astea.

Dar astazi nu, azi totul era bine. Nici urma de vreun om cu nevoi speciale. Nimic naspa sub soare, totul necomplicat si frumos. Strada era relativ pustie, incepusera lucrarile de reasfaltare. Ce bine, urmeaza sa scoata piatra cubica. O sa pot sa pedalez mai des pe-aici fara sa mai mi se zgaltaie dintii in gura. Am mers tot drumul catre Kaufland fara sa ma plictisesc sau sa-mi verific mailul la fiecare trei clipe. Fara sa intalnesc in cale vreun titirez iritant. Vreo chestie care sa ma faca sa urlu in plina strada “du-te-n p|%$a ma-tii” si sa-mi strice dupa-amiaza intr-un mare fel.

Am intrat in Kaufland. Aveam in minte cinci lucruri ce trebuiau cumparate. M-am dus direct catre fiecare dintre ele, mi le-am pus in brate si am luat-o catre casa. Asta e ciudat, fiindca de obicei ma opresc la fel de fel de cacaturi iar asa zisele cumparaturi se intind la peste 30 de minute. Chiar si cand nu am in plan sa dau bani pe multe, la fiecare cumparatura raman hipnotizata in fata cine stie carei chestiuni si imi imaginez diverse scenarii in care prostia respectiva mi-ar putea deveni utila. Asa ajung de obicei sa cumpar mai mult decat am nevoie, diverse mancaruri dubioase sau dracii pe care le folosesc o data, cel mult de doua ori, si-apoi le arunc sub plapumile uitarii. Dar azi nu avea sa fie asa, azi au trebuit cumparate cinci lucruri si nimic mai mult.

Provocarea cea mare avea sa fie restul drumului: pana acasa nu exista autobus, aveam inainte cale lunga si toata de parcurs pe jos. Tocmai din cauza distantei in mod normal imi deplasez curul la Kaufland pe bicicleta. Insa azi m-am descurcat foarte bine si fara roti, drumul era frumos, cladirile si peisajul aveau o gramada de oferit. Intre timp soarele deja apusese. Inaintarea iernii imi devenea din nou clara, vizualizam cum in urmatoarele luni orele de soare vor tinde usor, usor catre zero. Dar acum toate astea nu mai erau o tragedie, asta avea sa fie mersul lucrurilor. Iarna -> Vara -> Iarna -> Vara etc. Berlinul inca era un oras foarte calduros. Existau locuri in nordul Rusiei unde temperatura maxima urca peste -20 C numai in cazuri exceptionale. Unde trebuie sa tii motorul la masina pornit 24 din 24, altfel oingheata tot si pana la vara o tii de bibelou.  Unde blocurile nu puteau fi construite direct pe pamant, fiindca ingheata fundatia si se surpa. Unde ocelarii pusi pe nas acolo ramaneau, in nici cateva minute inghetul ti grafa in piele si nu mai reuseai sa-i dai jos fara sa colectezi si o mostra de ADN. Berlinul era un loc destul de fain, nu era un oras chiar asa de nordic. Avea si viscole, avea si zapada, dar totul cu moderatie. Vara puteai prinde si cateva zile insorite si cand acele zile veneau, ah! Cate lacuri aveai la dispozitie pentru inotat. Cate paduri de cutreierat si cate sate de explorat. In plus, si iarna isi avea marele ei avantaj: lacurile inghetau in asa hal incat lacurile se umpleau de patine. Iarna asta nu va scapa fara sa-mi iau patine…

Ajunsa in fata unei treceri de pietoni, unde de obicei stau si ma asigur de cel putin cinci ori, de data aceasta mi-am trantit talpile in strada fara nici un fel de ezitare . O masina a oprit civilizat si a asteptat sa trec frumos, in ritmul meu. Scena a decurs fara nicio tragedie. In mod normal as fi stat multa vreme undeva departe de trecerea de pietoni, intr-un unghi din care soferii nu m-ar fi putut zari, apoi, cand as fi fost complet sigura ca nu e nicio masina si nimeni nu vede nimic, as fi inotat cu viteza maxima catre celalalt mal al strazii. Inainte ma dureau talpile de la mers, mai ales calcaiele. Intotdeauna am dat vina pe tenesii prosti. Toti tenesii mei erau confortabili una, doua saptamani, apoi talpa se subtia in asa fel incat fiecare pas devenea o inradacinare a gleznei in beton. Desigur, tenesii inca aratau impecabil, nu se putea spune ca nu mai sunt de purtat. Asa ca tineam fiecare pereche, oricat de incomoda imi devenea, 4 sau chiar 5 luni, pana ii plezneau si ultimele cusaturi. Ma obisnuisem cu ideea ca toata incaltamintea e de proasta calitate si n-aveam de unde obtine perechea perfecta.  De obicei incerc sa merg cat mai putin pe jos tocmai ca sa-mi scutesc incheieturile de intreg ritualul de tortura descris mai sus. Tenesii mei de-acum sunt negrii cu niste dungi albastre si, cu toate ca au intrat deja in a doua luna de viata, ieri talpa lor s-a simtit ca si noua. Iar trotuarul devenise un soi de nor cu pufuri rulante, puteam merge desculta si tot n-ar mai fi fost o problema. Fara sa ma grabesc, inaintam destul de repede, iar mersul se simtea ca ceva atat de natural, atat de simplu si atat de frumos.

Imediat inainte de destinatie, la ultimul viraj spre dreapta, am zarit pe trecerea de pietoni un tip traversand impreuna cu trei sau patru copii. O masina s-a oprit si soferul le-a facut semn sa treaca in liniste. Adultul a ridicat mana catre sofer, a zambit larg si i-a schitat din buze un “dankeschoen”. Copiii au remarcat si au copiat gestul tatalui: in fata masinii au inceput sa topaie de bucurie si sa strige unii peste altii “dankeschoen, dankeschoen, dankeschoen”. Toata lumea a inceput sa rada.

Am ajuns acasa, am incalzit niste supa de pui si mi-am zis: ce orasul superb. Maine sper sa-l vad in acelasi fel.

Asa ca, daca ai putea alege ca de pe-o zi pe alta sa te transformi in cu totul altcineva, sa uiti tot ce-ai fost vreodata si s-o iei de la zero, fara prejudecati si fara asteptari, ai face-o? Daca ar exista o pastila care ar ingropa tot pesimismul din lume, ai lua-o? Sau esti unul din aia care se considera “realist” si vede problemele ca fiind toate de origine exterioara? Ca lumea e mult prea jegoasa si mult prea nenorocita, si tu esti ghinionistul prins la mijloc? Ai descrie optimismul ca pe un acunzis al celor lasi, lipsiti de responsabilitati sociale,  al celor care sustin ca lumea e perfecta si nu necesita interventiile noastre? Sau inclini sa spui ca pesimisul este refugiul celor miopi, al celor cu lentilele atat de murdare incat nu mai pot recunoaste splendoarea evidenta a lumii?

Daca sarpele ti-ar intinde fructul paradisului pierdut, ai musca din el? Ai face un pact cu diavolul?

La poliție în Berlin

Povestea asta nu este inventată.

Din anumite puncte de vedere poate că e un lucru bun că sunt aici, că de n-aş fi probabil nici n-aş mai avea atâta material de povești. Dacă rămâneam pe plaiuri mioritice, poate că eram mai aproape de prieteni, beam mai multe ceaiuri și beri, afacerile mergeau mai bine şi nu-mi erau furate toate bicicletele, dar… nici că mai ajungeam să mă plimb cu maşina de poliţie prin Berlin. Povestea aceasta nu este ficțiune. Nimic nu e inventat în afara numelor şi a câtorva detalii mărunte, menite să ascundă identitatea personajelor.

Totul începe în faţa unui bloc din Berlinul de Est, unde ne legăm zi de zi bicicletele. E vorba de un loc special amenajat, cu tone de rastele, unde sunt agăţate sute de biciclete jalnice, neîngrijite, biciclete studenţeşti. Ştiind că în Germania se fură de se rupe, în urmă cu doi ani am hotărât ca biclele frumoase cumpărate în RO să rămână în RO. Pentru Berlin ne-am luat nişte jerpelituri: eu o semi-cursieră ruginită, la 40 de Euro şi Ion un city bike prăfuit, la 10 Euro (negociat de la 30 Euro). Nu avem mari valori de biciclete și cu toate astea, ieri dimineaţă Ion, când să dea pe uşă, să plece spre facultate, se trezeşte cu a lui mândră bicicletă dispărută. Gone forever.

În fine, nu prea ne-am bătut capul cu asta. Era deja a treia biclă furată şi eram oarecum obişnuiţi să trecem peste şi să cumpărăm o biclă nouă la fiecare câteva luni. Luasem în calcul şi posibiltatea ca vreun beţiv nevoiaş să fi “împrumutat” bicla peste noapte (era legată cu un antifurt subțirel) şi să ne-o aducă înapoi în câteva ore. Am mai pățit-o și pe asta.

Nici nu intra în discuţie să mergem la poliţie, să depunem plângeri sau să ne enervăm pe seama hoţului. N-aveam de gând să pierdem timp pentru un mic jeg de 10 Euro. Rabla îşi făcuse treaba vreme de un an… îl priveam pe hoţ ca pe un vestitor al unei noi ere, al erei în care vom călări biciclete noi, sofisticate, scumpe, lucioase. Mă bate de ceva vreme gândul să-mi iau o biclă mai decentă. Poate bicla furată era felul universului de-a spune că e timpul…

Aşa s-a întâmplat că în dimineaţa următoare am pus ochii pe Ebay, să vedem ce bicle mai sunt la vânzare. Bun, pun acolo numele cartierului nostru, pun la căutare “Fahrrad” şi… nici nu apuc să dau scroll mai jos că primul rezultat era bicicleta lui Ion. Anunț proaspăt publicat cu câteva minute în urmă. Din fotografie reieșea că e aceeași biclă roșie, dar mai lucioasă, curăţată, dotată cu şa şi claxon nou. Pozată din toate unghiurile… la preţul promoţional de 70 Euro. Mi-a sărit ţandăra. Din momentul ăla nu mai era vorba doar de 10 Euro, ci de război. Am dat peste cap toate planurile zilei, aveam mult de muncă, mult de învăţat… la naiba cu tot. Am printat anunţul de pe Ebay şi am plecat către cea mai apropiată secţie de poliţie.

În partea de est a oraşului, într-un cartier aproape mort, numit Springpfuhl, descoperim o secţie de poliţie ca şi scoasă din filmele vechi redegiste. În jurul ei nici pic de activitate, nici o maşină de polţie, nici un singur trecător, secția părea să fi rămas acolo pe post de monument – în amintirea unor vremuri demult apuse, în care criminalitatea obişnuia să fie o problemă. Trag nervoasă de prima uşă din dreptul străzii, nici că se clinteşte. Trag a doua oară. E închis, zic. La nici câteva secunde apare după colţ o nemţoaică să întrebe ce vrem. Să raportăm un furt, zic. Ni s-a spus să mergem la o altă uşă şi, în fine, după încă nişte mici complicaţiuni cu un interfon defect, cineva ne pofteşte înăuntru. Suntem invitaţi să ne aşezăm la un birou şi să povestim totul: bicla lui Ion dispăruse misterios în urmă cu 24 de ore. Puţin mai târziu un individ o pusese la vânzare pe Ebay. L-am sunat pe individ, am pretins că sunt un potenţial cumpărător şi că vreau să cumpăr bicla la ora 13:00. Am mărturisit poliţistului impresia noastră, cum că hoţul nu ar fi la prima abatere, drept dovadă i-am oferit un print screen cu rezultatele apărute în Google la căutarea numărului de telefon al hoţului: zeci şi zeci de alte anunţuri cu biciclete.

Ne-au lăsat să aşteptăm jumătate de oră timp în care am simţit secţia trezindu-se la viaţă. Poliţaiul cu care vorbisem se pusese pe dat telefoane şi se învârtea frenetic dintr-un birou în altul. Am început să fim analizaţi şi de alte chipuri. Am prins frânturi din discuţii, cum că ar fi spart contul de Ebay al hoţului, i-ar fi scormonit prin datele private și s-ar fi descoperit și mai multe bicle furate. Lucrurile au decurs foarte rapid. La un moment dat o tipă intră relaxată în birou, opreşte muzica de la radio şi deschide o cutie mare de metal înfiptă în perete… seif! Din ea scoate discret un pistol. Alţi câţiva poliţai îi urmează gestul. Tipul cu care vorbisem noi iniţial se întoarce la birou, îşi leagă armele la brâu şi îşi sună nevasta: “Iubito… avem un flagrant astăzi, s-ar putea să întârzii puţin. Ţine-mi pumnii… te iubesc.”

Era ca şi cum, după o lungă perioadă de hibernare,  secţia ardea din nou. Au dat la o parte tot praful adunat  pe cheile de maşini, pe pistoale, au întocmit rapid dosare  şi tot ce mai trebuia.  Ne-am dat seama cât de departe ajunseseră lucrurile abia când ne-au informat ce planuri scormoniseră ei pentru noi:

– Bun, o să facem o operaţiune prin care să îl prindem pe individul ăsta. Nu ştim cât de periculos este, nu ştim dacă este singur. Sună-l te rog şi spune-i că ajungi în 30 de minute să vezi bicicleta. Vei merge la el alături de-un polițai undercover… îi vei spune că ai venit cu prietenul tău, care se pricepe mai bine ca tine la biciclete. Astfel ne vom asigura că vei fi tot timpul în siguranţă…

Auzind astea, am început să iau în considerare varianta de a da înapoi şi de a uita totul. Paranoia. Dacă  hoţul iese din puşcărie, dacă într-o zi îl apucă pofta de răzbunare, ce se întâmplă cu mine? Poliţaiul m-a asigurat că astfel de cazuri sunt foarte rare şi, chiar dacă se întâmplă, tre doar să dau un ţârrr la 911 şi în 2-3 minute poliţia mă salvează. Ştiind bine că 2-3 minute sunt suficiente pentru ca cineva să te facă ferfeliţă, argumentele lui nu îmi păreau prea convingătoare, dar era deja prea târziu. Glanda medulosuprarenală se afla la cârmă și hotărâse că e timpul pentru aventură. Atât noi cât și polițaii doream să ducem nebunia la capăt. Bun, şi cine s-o facă? Eu sau Ion?  Eu aveam genunchii moi iar fundul bătătorit în scaun, speram ca Ion să vrea să joace.  Ion, spre bucuria mea, îşi dorea tot ca el să fie actorul. Până la urmă decizia n-a fost a noastră, fiindcă eu dădusem telefoanele şi eu eram fată (prin urmare, aș fi trezit mai puţine suspiciuni), poliţaii au hotărât ca eu să mă duc după biclă.

Am ieşit în curtea interioară a secţiei şi ne-au urcat într-o maşină alături de doi poliţai. Am fost urmaţi de o dubiţă suplimentară, cu încă vreo 4-5 brute înăuntru. Toată operaţiunea s-a pus la punct din mers: doi poliţai îmbrăcaţi în civili aveau să dea ture în jurul blocului. Alţi doi aveau să stea ascunşi în boscheţi. Un altul avea să meargă cu mine, pretinzând că mă sfătuieşte la alesul bicicletei.

Bun, ajung pe Aleea L. la numărul 128, acolo unde aveam să-l întâlnesc pe hoţ / vânzător. Şi mă pun să-l sun:

– Salut, am ajuns aici unde am stabilit… când pot să văd bicicleta?
– Vin eu în 2-5 minute cu ea.

Bun, ne învârtim prin fața blocului vreo 10 minute, până ce după colţ apare ca o lalea un turcalete mititel, pedalând grandios pe bicicleta lui Ion. Oamenii din tufiş îl ochiseră o leacă mai devreme şi au transmis informaţia către toată echipa. Pe când turcaletele dădea să se apropie de noi, o voce începu să pârâie din walkie talkie-ul tovarăşului undercover: “Das ist das Fahrrad! Das ist das Fahrrad! Wir steigen ein!” Prietenul meu undercover a făcut vreo două grimase și-a încercat zadarnic să potolească aparatura dându-și pumni în stomac. În zadar. Hoțul era destul de aproape de noi, mare noroc că nu s-a prins. Turcaletele s-a oprit lângă mine… aparent fără nici un stres şi fără să fi observat comportamentul bizar al “bodyguardului” meu.

– Bună ziua, îmi cer scuze că am întârziat, se prezintă hoţul. Tocmai am venit de la supermarket pe bicicletă, o folosesc în fiecare zi la cumpărături, e o bicicletă superbă… o am de doi ani. Merge perfect…

– Cât vrei pe ea? întreabă poliţaiul, pe când eu deja începusem să analizez semnale, care să certifice precis că e a noastră.

– Numai pentru tine, prietene, superofertă… 70 de Euro. Bicicleta asta valorează foarte mult…

Nu am apucat să conversăm mai mult, că ne-am şi trezit înconjuraţi de trupele brutelor speciale, dotate cu pistoale, veste anti-glonţ şi-o poftă grozavă de acţiune şi arestări. Le-am confirmat că asta e bicicleta noastră.  Turcaletele a fost pus la zid şi încătuşat. Negând repetat orice fel de acuzaţie se zbătea în mâinile brutelor, sub privire mele şi ale lui Ion. Ne-a ochit fugitiv, apoi ne-am ascuns după scara blocului. Atâta îi trebuia, să ne țină minte moaca…

În următoarele zile am derulat în minte scena asta de câteva ori, aveam aşteptarea să mă simt vinovată pentru circul la care s-a ajuns. La urma urmei era doar o bicicletă de 10 Euro iar el era doar un amărât care încerca să-şi câştige pâinea pe o cale, ghinionul lui, mai puţin ortodoxă. Nu omora oameni, nu viola femei, doar fura biciclete. Mă aşteptam să-mi pară rău de nenorocul lui şi să ajung chiar să-l simpatizez, la un nivel subconştient. Dar n-a fost nimic de genul ăsta.

După ce am plecat acasă… am fost pur şi simplu bucuroasă, căci viaţa în Berlin tocmai devenise mai puţin plictisitoare. Aşa că în seara asta voi sta pe balcon şi voi bea o bere în cinstea Berlinului, oraş fără de care n-am mai fi avut parte de toate aventurile astea…

Later edit:

Un an mai târziu am primit scrisoare de la poliție înștiințându-ne cum a evoluat procesul: în spatele hoțului au descoperit un grup organizat de hoți de biciclete, în care erau implicați turci și români. Aceștia au fost condamnați fiecare la 2-3 ani de închisoare cu executare. Turcul care ne-a furat nouă bicicleta e de-atunci după gratii și mai are de stat încă 2 ani. Tot în scrisoare ne înștiințau că ne așteaptă la secția de poliție să luăm bicicleta înapoi. Așa mă bucur să văd că se face dreptate!!

Page 1 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén