Chaika.ro

piaţă de idei – tâmpänien²

Category: Cărţi (Page 1 of 2)

Whatever

Michel Houellebecq – Whatever

Nu știu ce să zic despre cartea asta și despre cărțile lui Houellebecq în general. Am citit câteva recenzii sperând să mă ajute să articulez ceva, dar de unde! Unii zic că-i un misogin și un rasist împuțit, care scrie numai perversități. Alții zic că-i un frustrat depresiv și reproșează autorului că nu le-a oferit o poveste dulce și roz, care să-i ajute să doarmă bine noaptea. În final, vine și categoria celor care și-ar fi dorit o lectură mai simplă, fără metafore lungi și a căror înțelegere să presupună cunoștințe din atâtea domenii. Cam trei sferturi din recenzii îs critici. Ultimul sfert din recenzii constă în mare parte în bâlbâieli inconsistente, scrise de cei care l-au citit pe nerăsuflate. 

Read More

H.G. Wells – The Time Machine

HG Wells - The Time Machine, Masina Timpului

După ce ani buni te-ai plimbat prin dunele lui Frank Herbert, ai călătorit prin universul lui Asimov, de la Trantov, până la Terminus și mai departe, și ai digerat ca un copil nemâncat toate trăznelile lui Philip K. Dick, într-o zi dai și peste acest manuscris micuț al lui H.G. Wells, publicat în 1895 cu titlul The Time Machine… și rămâi uluit/ă.

În science fiction Wells este considerat inventatorul ideii de mașină a timpului. Cum își puneau oamenii o asemenea problemă la finalul secolului al 19-lea? Din primele pagini personajul principal ține o prelegere matematico-filozofică, în care compară călătoria în timp cu călătoria cu avionul. În trecut nimeni nu și-ar fi imaginat că forța gravitațională ar putea fi depășită. La fel e și situația din prezentul cărții (1900s), unde nimeni nu poate concepe o mașinărie care să trimită limba ceașului înapoi… prin urmare, protagonistul socotește obstacolul unei călătorii în timp a fi de natură tehnologică și mai mult de atât: susține că l-a și depășit.

O carte puternic îmbibată în ideologiile vremii, inclusiv acelea pe care azi le considerăm absurde și le luăm la mișto: începând cu teoriile lui Darwin și sfârșind cu ideile mai puțin frumoase ce au luat naștere din acestea: piele albă egal dezvoltare, piele neagră egal subdezvoltare. Protagonistul călătorește vreo 800 de ani în viitor având așteptarea de-a descoperi o rasă super deșteaptă și evoluată, ce găsește îl dezamăgește profund. Marile orașe aflate în ruine, toate descoperirile științifice uitate, iar umanitatea reprezentată prin două specii noi: 1. oamenii luminii, pe care protagonistul îi compară cu porcușorii ținuți în țarc: îngrășați, fericiți și… într-o zi tăiați. 2. oamenii întunericului, cei care îi întrețin și se înfruptă din primii.

Comparat cu mai marii SF-ului este o carte slabă și extrem de inconsistentă, dar care în culmea neajunsurilor ei reușește să transmită una alta despre adevărurile ce erau populare la vremea respectivă. N-are multe pagini, se citește lejer în 5-6 ore.

Brian Grazer – A Curious Mind

Brian Grazer - A Curious MindBrian Grazer încearcă să dedice o odă curiozității,  să ne arate câte minuni se pot face cu ea și-n câte situații ne poate ajuta (sau în câte situații l-a ajutat pe el). Nu e o idee rea, dar după primele ore de lectură am avut impresia că ne-a spus deja tot ce avea de spus, după care a diluat materialul cu repetiții… numai ca să obțină un manuscris mai vândubil. Am rezistat până pe la 60%, sărind peste multe pagini iar de acolo, spre ușurarea mea, a urmat o nouă secțiune: povestiri cu el și curiozitatea lui… care nu sunt atât de interesante pentru lecțiile din ele, cât sunt pentru perspectiva pe care o aduc: producătorul de film care o arde toată ziua prin medii și cu persoane pe care altfel nu le-am ști decât prin paginile de pe Wikipedia. Ne spune cum a fost la masă cu Fidel Castro,  cum și-a prezentat filmul la Casa Albă, cum l-a cunoscut pe Barack Obama (cu 4 ani înainte să ajungă președinte) sau cum într-o zi a ratat pe muchie șansa de-a sta de vorbă cu Isaac Asimov. Într-un fel poveștile astea retrezesc puțin atmosfera din What Makes Sammy Run, cu toate că cele două cărți aparțin altor epoci și altor genuri literare. Per ansamblu a fost o lectură ok, pe alocuri plictisitoare, dar pentru astea câteva povești nu regret că am citit-o.

So you want to be a writer?

if it doesn’t come bursting out of you
in spite of everything,
don’t do it.
unless it comes unasked out of your
heart and your mind and your mouth
and your gut,
don’t do it.
if you have to sit for hours
staring at your computer screen
or hunched over your
typewriter
searching for words,
don’t do it.
if you’re doing it for money or
fame,
don’t do it.
if you’re doing it because you want
women in your bed,
don’t do it.
if you have to sit there and
rewrite it again and again,
don’t do it.
if it’s hard work just thinking about doing it,
don’t do it.
if you’re trying to write like somebody
else,
forget about it.

if you have to wait for it to roar out of
you,
then wait patiently.
if it never does roar out of you,
do something else.

if you first have to read it to your wife
or your girlfriend or your boyfriend
or your parents or to anybody at all,
you’re not ready.

don’t be like so many writers,
don’t be like so many thousands of
people who call themselves writers,
don’t be dull and boring and
pretentious, don’t be consumed with self-
love.
the libraries of the world have
yawned themselves to
sleep
over your kind.
don’t add to that.
don’t do it.
unless it comes out of
your soul like a rocket,
unless being still would
drive you to madness or
suicide or murder,
don’t do it.
unless the sun inside you is
burning your gut,
don’t do it.

when it is truly time,
and if you have been chosen,
it will do it by
itself and it will keep on doing it
until you die or it dies in you.

there is no other way.

and there never was.

– Charles Bukowski

White Tiger – Aravind Adiga

White Tiger - Aravind Adiga“Am să vă spun adevărul despre Bangalore…” și cu acestea demarează povestea personajului principal: indianul necopt, ieșit dintr-o sărăcie cruntă, ajuns tigru alb și, în final, antreprenor de succes în Bangalore. O satiră ce ne plimbă prin toate clișeele subcontinentului: familia indiană obsesiv-compulsivă, măritișul aranjat, corupția nemărginită, împărțirea lumii în două, una a întunericului și una a luminii (vă aduceți aminte de Edward Said?), împărțirea oamenilor în două (cei cu burți pline, cei cu burți goale) etc. În fond, o înșiruire a lucrurilor pe care noi, ‘vesticii’, le știam deja. Numai că spre deosebire de ziare, știri, buzzfeed, meme-uri și restul surselor din care ne formăm opinia despre India, cartea White Tiger amestecă și exagerează imaginea până la punctul în care cititorul nu mai poate ignora ridicolul din spatele acestor imagini. O lectură interesantă, cu potențial de-a zgudui una-două oale. Chiar mai multe. A nu se uita că e FICȚIUNE. 🙂

Go to Old Delhi, behind the Jama Masjid, and look at the way they keep chickens there in the market. Hundreds of pale hens and brightly colored roosters, stuffed tightly into wire-mesh cages, packed as tightly as worms in a belly, pecking each other and shitting on each other, jostling just for breathing space; the whole cage giving off  a horrible stench – the stench of terrified feathered flesh. On the wooden desk above this coop sits a grinning young butcher, showing off the flesh and organs of a recently chopped-up chicken, still oleaginous with a coating of dark blood. The roosters in the coop smell the blood from above. They see the organs of their brothers lying around them. They know they’re next. Yet they do not rebel. They do no try to get out of the coop. The very same thing is done with human beings in this country.
– page 136

Ion Luca Caragiale despre Berlin (1905)

Un pasaj din scrisoarea lui Caragiale către Alecu Urechia, despre vizita lui Barbu Delavrancea la Berlin (1905). Scrisoarea întreagă aici, merită savurat fiecare cuvânt.

Ne întoarcem cu tugul, pe la unu noaptea, în Berlin. Mergem în tentrum la Café National — un loc foarte interesant, stație de bãi de mare mixte pe uscat — un pandemonium!

Prezența noastrã nu trece indiferentã; ba, daca n-am fi așa de modești, am putea chiar afirma cã produce oarecare senzație: „Fremde Herren!… Sehr or’ginelle!…“. Walkyriile ne aplaudã în surdinã și parcã ar vrea sã ne deoache. Ne facem cã ne supãrãm, dar nu putem birui îndestul un surîs de vanitate… Ne suim sus la billard; facem o partidã, care ține cam mult: bilele parcã ar fi patru, si chixuri peste chixuri; bem bere (iar caldã!… lui de neamț idiot!), rãsturnãm pahare, le spargem… svarturi… aavele… cești, lingurițe, farfurioare etc. etc. Suntem leoarcã!

S-a fãcut ziuã. Soare… Uite, domnule, cum trece vremea cu conversația!… Duminicã dimineața. Ne urcãm într-o birjã… Imbecilul de birjar — fã-ți idee, mon cher! — așa de dimineațã, beat!… nu înțelege ce-i spunem! În fine, hâța-pâța — un ceas de cãlãtorie. Ajungem la mahala, în Preussischestrasse. Barbu — ce memorie, domnule! — cunoaște casa — eu n-o cunosc, ma parole d’honneur ! — lovește pe birjar cu bastonul peste mîna dreaptã și pe urmã i-l împlântã în șira spinãrii.

— Ho, maiher! (… nu stiu ce și nu știu cum!)

Neamțul, beat, se-ntoarce, ca orice neamț stupid; dar îndatã înțelege cã trebuie sã fie mândru de aceste semne de intimitate, ca bun camarad. 6 ore 1/2 dim.

 

Citate #2

“The mind is like a naughty child. If you tell it to do one thing, it will do exactly the opposite. So, by asking it to concentrate, it wanders. In Kriya yoga, by asking it to wander if it wishes, it seems to want to become one-pointed.” ~The book of Yoga and Kriya.

What Makes Sammy Run? – Budd Schulberg (1941)

Coperta What Makes Sammy RunAsta am descoperit-o în una din notele de subsol de prin Childhood and Society. O carte foarte faină pe care o şi recomand.

What Makes Sammy Run? (1941) is a novel by Budd Schulberg inspired by the life of his father, early Hollywood mogul B. P. Schulberg. It is a rags to riches story chronicling the rise and fall of Sammy Glick, a Jewish boy born in New York’s Lower East Side who, very early in his life, makes up his mind to escape the ghetto and climb the ladder of success by deception and betrayal.

sursa

Citate #1

“Now if you really want to hurt your parents and you don’t have the nerve to be a homosexual, least you can do is go into the arts.”~ Kurt Vonnegut

Erik Erikson: Childhood and Society

Childhood and SocietyCu cartea astea poţi face două lucruri: fie o arunci pe geam şi uiţi că ai citit-o vreodată, fie o citeşti, apoi o reciteşti, apoi te apuci să răsfoieşti şi restul textelor şi manuscriselor de psihanaliză menţionate în ea. În final, înnebuneşti.

Capitolul despre Germania e… vag de tot previzibil şi asta îl face cu atât mai interesant. Printre multe altele, Erikson menţionează că nemţii trăiesc în negare cu trecutul lor istoric şi că asta nu e tocmai ok. Ideea se pupă bine cu cele văzute şi de mine. În cei patru ani petrecuţi aici o singură dată am îndrăznit să scot cuvântul cu “N” pe gură şi asta m-a costat doi prieteni.

Într-o vară jucam dublu în echipă cu Adina, împotriva unui cuplu de nemţi. Ne cunoşteam de mai bine de un an, mai fuseserăm în vizită unii la alţii, mai ieşiserăm impreună la evenimente, la câte un mic-dejun în Friedrichshain, pe scurt, consideram că suntem oarecum apropiaţi. Amintirea meciului e foarte cam fragmentată, însă la un moment dat, eu şi Adina am câştigat un punct decisiv, la care amicii noştri nemţi au trântit o mică glumiţă:

– Nu lăsăm comuniştii să ne bată, hahaha!

Situaţia mi-a creat impresia că prietenia noastră atinsese punctul în care e ok să fac şi eu o glumiţă, aşa că am răspuns ceva de genul:

– Hahaha, lasă că vedeţi voi, azi naziştii şi-o iau pe cocoaşă!

În momentul următor spectacolul s-a încheiat. Fata din echipa adversă a râs puţin, poate doar pentru atenua impactul cuvintelor mele. Prietenul ei nu a râs deloc. Au urmat câteva jocuri în care băiatul a dat toate mingile în gard şi în fileu. Se simțea ca și cum greșea întenționat ca să iasă mai repede de pe teren. De la un meci destul de strâns am ajuns ca în 5 minute să dăm mâinile la fileu, după care neamţul a dispărut. Nu l-am mai văzut şi n-am mai vorbit cu el niciodată. N-au mai avut loc vizite, plimbări, ieşiri în oraş, mic dejun la Proviantul de la colţ, iar în următoarele luni am pierdut contactul şi cu prietena lui.

Din toată păţania asta o întrebare rămâne fără răspuns: de ce e ok ca un neamţ să spună că suntem comunişti, în timp ce pe neamţ nu-l poţi numi nazist nici măcar în glumă? Că doar n-a fost Hitler singurul măcelar, avem şi noi cartea noastră a morţilor. Serios, poate am trecut prea uşor peste toată faza asta cu comunismul. Poate ar trebui să interzicem secera şi ciocanul şi, de ce nu, culoarea roşu în general.

Ca să revenim la subiect, cărţulia lui Erikson e prea faină. Vă las cu o scurtă prezentare a ei de pe Google Books:

“Containing accounts of the author’s field work among Sioux and Yurok Indians, and an examination of the American, German and Russian characters, this is an interpretation of human life on psychological lines. Using case histories as springboards for theoretical discussion of the formative years of childhood, Professor Erikson identifies human life as a delicate balance between bodily, mental and social influences. The main chapters are devoted to anxiety in young children, apathy in American Indians, confusion in veterans of war, and arrogance in young Nazis.”

Page 1 of 2

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén