Chaika.ro

tâmpänien²

Category: Cam așa a fost

3. Înapoi în Țara Azulejos

În Țara Azulejos

Pe la 5 după-amiaza avionul ateriza în Lisabona. Player 3 făcuse față cu brio celui mai lung zbor al lui de până atunci, petrecuse două ore jucându-se, citind cărți și încă două ore dormind. Eram bucuroși că luase experiența atât de bine. În avion, vis-a-vis de noi a stat un băiat, cu câteva luni mai mare ca el. Săracul, a avut câteva meltdownuri apocaliptice.

Soarele ardea puternic când ne-am dat jos din avion. Doi români cu un plod cu pașaport nemțesc. Fugiți în Portugalia. Repejor am recuperat catrafusele și ne-am îndreptat spre taxiuri.

– Nenea, ne duceți și pe noi pe Rua Alecrim?
– Sim.

Adică “da”, dar când vedeau taximetriștii câte bagaje avem, oferta devenea indisponibilă. Până la urmă am dat peste un meșter cu Dacia Logan, căruia i-a venit o idee creață: legea lui covid zice că n-are voie pasagerul pe scaunul din față. Dar bagajele au voie acolo!

Cu acea Dacie Logan am ieșit din aeroport și am pornit pe faleză, prin Alfama, Baixa și până pe Rua Alecrim – Strada Rozmarinului. Nu prea erau turiști, în comparație cu Lisabona pe care o țineam minte, străzile erau pustii. În mașină șoferul ne-a pus întrebări pe care în următoarele luni urma să le auzim de zeci de ori și la care până în ziua de azi nu prea știm cum să răspundem.

Înapoi în Țara Azulejos– Ați venit să vizitați?
– Nu.
– Aaa, cu munca deci?
– Nu.
– Dar?

Cine a fost prin Lisabona probabil ține minte strada îngustă, dar foarte circulată care te coboară din vârful dealului, din Miradouro de São Pedro de Alcântara, prin zona de crâșme (Bairro Alto) până jos, la gara de lângă apă și la Time Out Market. Pe strada asta ne-a lăsat taximetristul, în fața numărului 20. De câte ori coborâsem și urcasem pe aici. Beată. Trează. Dansând. Gâfâind. Iată-ne din nou.

Prima noastră locuință portugheză s-a nimerit să fie în mansarda idilică a unei case vechi, de pe Rua Alecrim. Etajul 5, fără lift. Ups, detailul ăsta îl trecusem cu vederea când închiriasem locul.

Înapoi în Țara AzulejosDar nu conta. Plini de euforie am cărat catrafusele sus. Player 3 încă era fresh, am profitat de asta și am dat toți o tură pe faleză. Apa limpede, cerul albastru. Cumva totul făcea click. Oare am înebunit?

Mama și cu soacra erau de părere că da. Când le-am spus că vrem să plecăm, inițial nu ne-au luat în serios.

– Haha! Cine nu visează să se mute la mare!

Pe măsură ce zilele treceau iar noi le repetam ideea, acel “Haha” s-a transformat în “Măi, voi glumiți?” și mai apoi în “Terminați cu prostiile!

Așa că au venit să ne verifice sănătatea mintală. În timp ce noi savuram primul suc de portocale pe malul râului Tejo, deasupra noastră două mame îngrijorate își prindeau centurile de siguranță și se pregăteau să aterizeze pentru prima dată în Lisabona.

2. Plecăm

quando-eu-morrer-voltarei

Sursa foto: capitalbloogs.files.wordpress.com

În dimineața zilei de 18 august eram la coadă la supermarket, păstrând generos distanța față de persoana din fața mea. În mână țineam două doze de Cola, care aveau să ne țină de sete până la aeroport. Și vine un individ și se bagă în fața mea, că doar era loc slavă cerului.

Și încep eu timid cu “Hallo, entschuldigung… suntem și noi aici.” Poate omul chiar nu observase că mai era cineva la coadă.

Atât mi-a trebuit! Deodată individul se umflă în pene și face pași amenințători spre mine. Și țipă “Bleib locka’ Mensch!! Was is’n mit dir los?! Bist du ungefickt oder was??? Was bist du so zickig???”” Un fel de “Calmează-te, fă! Ce-ai, ești  nef&t&tă?”

Atunci i-am zis, păstrând tonul liniștit, că există o coadă. În caz că n-a observat-o. Vai, dar cum de am mai îndrăznit să deschid gura? Tupeul ăsta chiar că l-a scos din pepeni. Individul şi-a dat masca jos și a mimat că mă scuipă între ochi. Pentru o clipă am crezut că o va face. Aha, deci avea chef de ceartă. Eu nu, eu trepidam de emoții pentru că încă nu realizam ce se întâmplă. Aceasta avea să fie ultima cumpărătură într-un supermarket nemțesc. Aceasta avea să fie ultima mea interacțiune cu cineva din Berlin. Oare o să prindem avionul? Oare o să ne descurcăm într-o țară nouă, unde nu știm pe nimeni? Oare o să ne mai întoarcem vreodată? Ce se va întâmpla cu tot ce lăsăm în urmă? Uitând complet de individul agitat, mi-am pus dozele de Cola pe banda de la caserie, nerăbdătoare să ies.

Acesta, zărind că și-a pierdut partenera de ceartă, s-a pus să bârfească cu tanti care era la coadă, în spatele meu. Să îi spună acuma ei, cât de cretină e tipa cu dozele de Cola și cât de bun e el, că a lăsat de la el. Corect era să-i ardă vreo două, asta ar fi ajutat-o pe nef&t&tă să se relaxeze.

Ultimul lucru pe care l-am auzit înainte de a ieși au fost cuvintele lui tanti asta, menționându-mă: “Las-o în pace… e nebună. Nu vezi că de când cu covidul lumea a luat-o razna. Înainte erau toți mai relaxați și mai prietenoși.”

Câteva ore mai târziu încuiam ușa casei, lăsând în urmă o grămadă de lucruri și de amintiri. Ce a încăput în două valize am luat. Ce nu, ghinion. Târând catrafusele esențiale după noi am ajuns la aeroport. Ce căutam acolo? Nu știam. Dar știam că zece ani în Germania fuseseră de ajuns și că era timpul să plecăm.

Așa că am plecat. GAME OVER. Would you like to play again? Yes. Select number of players: 3. Select game style: pandemic. Select terrain: Portugal. Start.

ph

 

1. Freelancerul din hamac

Pe măsură ce anii trec vezi că tot mai mulți, chiar și cei mai hipsteri, dintre prietenii tăi aleg calea angajării. Iar tu, tocmai împlinind un veac de freelancing, te întrebi: oare am ratat ceva?

Ca să afli… te angajezi. Începi cu un part time simpluț să vezi mai întâi dacă biroul e de tine. Două luni mai târziu primești poziția șefei tale și nu poți să zici nu. Nici da. Aveai de gând să rămâi angajat cât să aduni niște insight-uri, apoi să reiei vechile obiceiuri. Saltul spre full time ți se pare unul mare. Întorci problema pe toate părțile și ajungi la concluzia că nu-i cale înapoi.

Până la urmă ți-au făcut o ofertă de nerefuzat: resurse și libertatea de-a le folosi pentru a face experimente online pe toată Germania. Nu-i rău, îți spui, pentru cineva care abia a intrat pe câmpul muncii.

Păi bine, dar 8 ore în fiecare zi? Fac eu față la asta? În toamnă aș fi zis că nu, între timp am aflat că omul are în el energii nebănuite.

A trecut timpul. Acum sunt rotiță într-un sistem complex. Am echipă de ajutoare și învățăcei, împreună concepem sute de teste online cu scopul de a afla ce-l determină pe om să facă click. Un buton roșu sau unul albastru? Un mesaj pragmatic sau unul emoțional? O poză cu temperatura rece sau una cu temperatura mai caldă? Când are omul cel mai mare chef să facă click? La cafeaua de dimineață sau la cină? Când e soare sau când plouă?

Lucrăm cot la cot cu echipa de BI, cu Head of Cucu, Head of Ciuciu, cu CTO, cu CEO și investitori. O mare piramidă a ipocriziei, care în zilele rele mă face să vomit. În zilele bune, ajung să o privesc ca pe o structură necesară pentru ca lucrurile să meargă. Accept rolul fiecăruia în poveste, apreciez faptul că reușim cumva să funcționăm împreună și să ținem pe picioare o schemă total dementă.

Au trecut ani. Acuma gata, am trăit experiența de angajare, ajunge… nu?  Nu încă, nu acum, mai sunt de învățat. Despre statistici, despre internet, despre oameni. Apoi… zilele trecute am primit vestea bombă: unlimited vacation. Cum să-mi dau demisia tocmai acum?

Tu, freelancerul din hamac, unde ești? Unde-i nisipul… carafa de sangria? Unde-i Portugalia?

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén