În Țara Azulejos

Pe la 5 după-amiaza avionul ateriza în Lisabona. Player 3 făcuse față cu brio celui mai lung zbor al lui de până atunci, petrecuse două ore jucându-se, citind cărți și încă două ore dormind. Eram bucuroși că luase experiența atât de bine. În avion, vis-a-vis de noi a stat un băiat, cu câteva luni mai mare ca el. Săracul, a avut câteva meltdownuri apocaliptice.

Soarele ardea puternic când ne-am dat jos din avion. Doi români cu un plod cu pașaport nemțesc. Fugiți în Portugalia. Repejor am recuperat catrafusele și ne-am îndreptat spre taxiuri.

– Nenea, ne duceți și pe noi pe Rua Alecrim?
– Sim.

Adică “da”, dar când vedeau taximetriștii câte bagaje avem, oferta devenea indisponibilă. Până la urmă am dat peste un meșter cu Dacia Logan, căruia i-a venit o idee creață: legea lui covid zice că n-are voie pasagerul pe scaunul din față. Dar bagajele au voie acolo!

Cu acea Dacie Logan am ieșit din aeroport și am pornit pe faleză, prin Alfama, Baixa și până pe Rua Alecrim – Strada Rozmarinului. Nu prea erau turiști, în comparație cu Lisabona pe care o țineam minte, străzile erau pustii. În mașină șoferul ne-a pus întrebări pe care în următoarele luni urma să le auzim de zeci de ori și la care până în ziua de azi nu prea știm cum să răspundem.

Înapoi în Țara Azulejos– Ați venit să vizitați?
– Nu.
– Aaa, cu munca deci?
– Nu.
– Dar?

Cine a fost prin Lisabona probabil ține minte strada îngustă, dar foarte circulată care te coboară din vârful dealului, din Miradouro de São Pedro de Alcântara, prin zona de crâșme (Bairro Alto) până jos, la gara de lângă apă și la Time Out Market. Pe strada asta ne-a lăsat taximetristul, în fața numărului 20. De câte ori coborâsem și urcasem pe aici. Beată. Trează. Dansând. Gâfâind. Iată-ne din nou.

Prima noastră locuință portugheză s-a nimerit să fie în mansarda idilică a unei case vechi, de pe Rua Alecrim. Etajul 5, fără lift. Ups, detailul ăsta îl trecusem cu vederea când închiriasem locul.

Înapoi în Țara AzulejosDar nu conta. Plini de euforie am cărat catrafusele sus. Player 3 încă era fresh, am profitat de asta și am dat toți o tură pe faleză. Apa limpede, cerul albastru. Cumva totul făcea click. Oare am înebunit?

Mama și cu soacra erau de părere că da. Când le-am spus că vrem să plecăm, inițial nu ne-au luat în serios.

– Haha! Cine nu visează să se mute la mare!

Pe măsură ce zilele treceau iar noi le repetam ideea, acel “Haha” s-a transformat în “Măi, voi glumiți?” și mai apoi în “Terminați cu prostiile!

Așa că au venit să ne verifice sănătatea mintală. În timp ce noi savuram primul suc de portocale pe malul râului Tejo, deasupra noastră două mame îngrijorate își prindeau centurile de siguranță și se pregăteau să aterizeze pentru prima dată în Lisabona.