Povestea unui molar de minte inclus, sortit să vină pe lume în gura unei mari fricoase. Povestioara asta e dedicată fricoșilor din lumea întreagă, aflați în pragul unei extracții similare. 🙂

Stadiul 1: Negare. Groază. Disperare.

Informaţii găsite pe site-ul dentistului, la care am ajuns acum 4 ani:

“Maselele de minte apar la persoanele cu creierul mare. In urma unui studiu britanic, persoanele care au creierele foarte mari au si masele de minte. Studiul a demonstrat ca o persoana careia ii creste o masea de minte este capabila sa rezolve o problema complicata de matematica in cateva secunde.”

O avea dreptate, n-o avea dreptate… poate asta e explicaţia pentru care am luat capacitatea la mate cu 5.50 (pe vremea aia n-aveam măsele de minte). Eu una aş fi şi fost mai fericită să rămân fără măsele, dar şi fără creier. Astăzi mi s-a pus din nou pălăria cu dentişti în faţă, sunt legată la ochi şi am de tras un nou loz. Ce va fi de data aceasta? Șamanul care îndreaptă măseaua cu ierburi magice?

Nu e neapărat o operaţie urgentă. Molarul “nebun” nu dă durere şi nu mă chinuie cu nimic. Dar ideea că e acolo şi că într-o zi, în orice zi, ar putea începe să împingă alţi dinţi, să se carieze şi să facă probleme, nu prea mă încântă. Extracţia o amân deja de un an.

Ştiu. E nimic. Există lucruri de o mie de ori mai nasoale. Există operaţii serioase, implanturi dentare, boli incurabile, cutremure şi tornade. Trebuie să-mi vină mintea la cap şi să nu mai fac din ţânţar armăsar. Informare, gândire pozitivă, meditaţii, om shanti om… le-am încercat pe toate. Nimic nu mai ajută. În “vest” există varianta cu anestezie generală sau cu sedare conştientă. Am fost să cer asta la un cabinet din Bucureşti (din clasa superioară de preţuri) şi mi s-a râs în faţă.

“Ce-ai bre, n-o să simţi mare lucru şi-n plus, procedura durează doar o oră.”

Efectiv fac pe mine de frică.

Stadiul 2: Afară, afară, molarul din ţară!

După mult prea multe nopţi nedormite, datorate fricii de-a încheia minunata poveste a măselei de minte, s-a nimerit să programez şi să onorez cu prezenţa (în cele din urmă) o consultaţie la dentist. Cabinetul l-am descoperit prin prietena unei prietene, care făcuse două extracţii acolo.

Bun, m-am dus. Am stat frumos la radiografie, când să trecem la consultaţie (venisem cu gândul că urmează doar discuţie + stabilirea unei programări pentru operaţie), mă aşez eu frumos pe scaun, mi se pune un şorţuleţ în jurul gâtului iar doctorul îmi spune:

– Hai s-o scoatem.

Auzind acestea am înlemnit. Păi cum s-o scoatem… că eu doar la consultaţie am venit. N-avem cum azi. Altă dată. Mâine. Poimâine. Anul viitor. Era, era să sar pe geam. Aveam întâlniri şi treburi aranjate pentru restul zilei, îmi veneau în minte o mie de motive pentru a amâna măcelul. După ceva fâţâieli şi multă, multă răbdare din partea asistentei şi a doctorului, am luat decizia de-a încheia capitolul.

Am făcut pe mine de frică (din fericire doar la figurat) şi, deşi nu mi s-a recomandat, am insistat să plusăm cu nişte calmante… doar pentru a avea eu certitudinea că nu mă apuc să fac urât pe acolo. Că a fost placebo, că n-a fost, acum nu mai contează. Nu-mi venea a crede că scap de măseaua aia nenorocită şi, trecând peste toată spaima, eram oarecum fericită.

Despre operaţie… ce să zic. Am citit mult prea multe prostii pe net. S-a dovedit că responsabili pentru toată frica fuseseră diverşi nebuni, care n-avuseseră ceva mai bun de făcut decât să distribuie gunoaie pe tot felul de portaluri. Iată un exemplu:

“Etapele extracţiei:
1. anestezie locala in cateva locuri. Nu-mi amortise nici limba nici buzele, i-am rugat sa mai puna – au mai pus o tura.
2. taierea cu lama de bisturiu a gingiei in care era ingropat molarul asta de minte (am simtit compresa si o parte a gurii cum se umplu de sange).
3. utilizarea cu mare forta a uneltei cu maner foarte gros si capat ca de surubelnita dreapta, numita elevator, pentru dislocarea maselei de pe pozitie.
4. dupa dislocare, taierea in doua, cu un fel de fai dentar, a molarului respectiv. Cine a trecut prin taierea aceasta cu faiul, se va simti gadilit apoi de freza obisnuita care se foloseste la plombe. Faiul respectiv e un fel de panza de gater in miniatura, iti trepideaza tot capul iar zgomotul e asurzitor.
5. continuarea dislocarii celor doua bucati rezultate cu unealta de mai sus – elevator.
6. extragerea cu o penseta inofensiva a celor doua bucati inafara gurii, si asezarea lor pe masuta din dotare.
7. Chiuretarea zonei cu o alta unealta;
8. Coaserea cu ac si ata a gingiei exterioare de cea interioara strans. acul arata curbat precum cele de pescuit, si este tinut intr-un fel de penseta cu maner de foarfeca. Ata se apuca bine si se struneste, pentru a uni cele doua parti a gingiei.”
(sursa: softpedia.com)

Cel mai rău mi-a fost teamă de părţile marcate cu bold. Acum, se poate ca omul care a scris astea să fi avut într-adevăr parte de o experienţă diferită. Procedurile şi aparatele depind de la cabinet la cabinet. Unde am fost eu n-am trecut prin niciuna din scenele horror descrise mai sus. N-am simţit gura umplându-se de sânge (îmi imaginam o scenă gen Frankenstein, în care decorez pereţii în ton cu sărbătoarea pascală). Un soi de”aspirator” a tras repede orice lichid şi a păstrat tot timpul terenul curat.  În plus, cu toată anestezia locală era imposibil să mai înţeleg ceva din ce avea loc acolo, darămite să-mi notez traiectoriile sângelui. Nici de scena cu trepidarea capului, “de simţi cum îţi smulge trei măsele de-o dată” (am găsit formularea asta pe un forum) n-am avut parte. Totul a mers lin, doctorul a lucrat încet, marea parte a operaţiei nu mi s-a părut cu nimic mai dramatică decât rezolvarea unor carii.

Mi s-a spus că pastila aia de “liniştire” mă va ameţi, adormi & dezinhiba total. Ce să zic… multe prostii nu cred să fi scos pe gură. Nici de alergat pe stradă sau făcut alte prostii nu mi s-a năzărit. Cum am ajuns acasă am încercat să dorm. Nereuşind, am început să rumeg la cuvintele pe care le citiţi aici. Se poate spune că articolul ăsta e încă scris sub efectele “dezinhibatorului“. O fi fost doza prea mică sau poate am avut eu nervi mai insensibili, nu ştiu, cert e că mari efecte n-am simţit de pe urma pastilei. Oricum, am trecut cu brio prin operaţie, scopul a fost atins – că pastila şi-a adus sau nu contribuţiile nu mai e important.

Următoarele două zile cică se va lăsa cu durere, deocamdată abia începe dezmorţirea iar nivelul de durere e minimal.

Morala zilei: afară cu molarii de minte, la dentist cu fricoșii!

Stadiul 3: Vindecarea

Ok, au trecut trei zile de la operaţie. Lucrurile au evoluat cam aşa. În primele nopţi m-au mai apucat oleacă durerile. N-a fost ceva teribil, cu ochi ieşiţi din orbită etc. S-a rezolvat repede cu o fiolă de Algocalmin. În prima zi după operaţie am stat în casă, seara am ieşit la un concert – cu asta am întins puţin calul. A fost totul ok, deplasarea la concert, datul din gură la conversaţii, măseaua buba s-a ţinut tare. Problema s-a ivit abia la începutul concertului, când toată chitara bass mi s-a reflectat în maxilar, de parcă era pusă pe extras încă nişte molari (recunosc, şi eu tâmpită, am stat cu urechea la doi metri de boxă). În condițiile astea am preferat să renunţ la concert, c’est la vie. Dar m-am consolat repede cu o porție de cartofi prăjiți în mall.

De pe-o zi pe alta buba s-a vindecat tot mai bine. Ziua de după concert am hoinărit fără probleme prin oraş. Mai greu cu mâncatul, spălatul pe dinţi şi cu râsul. De primele două fusesem avertizată să le execut mai cu grijă, de punctul trei nu mi s-a spus nimic. Şi-uite aşa m-a lovit azi, pe la prânz, un râs isteric incontrolabil… de-a început găuaza să facă urât, să ţipe şi să sângereze puţin. Pe asta s-a irosit cea de-a doua fiolă de Algocalmin. M-am gândit cu groază la scenariile cu infecţii şi “dry socket” (nu cred că vreţi să ştiţi ce înseamnă), dar posibil să fi fost doar unul din atacurile mele de paranoia. Între timp atmosfera s-a calmat… şi cred / sper că ne menţinem pe linie ascendentă.

Ca un scurt rezumat: entuziasmul din stadiul doi s-a dus (în ziua 1 mai aveam un pic şi ceream să-mi fie scoase şi celălalte măselele). Orice ar fi, nu poţi compara o operaţie cu o excursie în Disney Land. M-am cam săturat de mâncare pentru bebeluși. Mi-e poftă de-o pizza, de-un kebap, de-o haleală indiană super picantă. În rest, nu trec prin cine ştie ce chinuri. Aşa de rău cum o vestesc poveştile de pe net nu e. Cel puţin în cazul meu. Rămân la concluzia din stadiul 2: afară cu măselele păcătoase. Chiar nu merită amânată operaţia, ţinând cont că mai târziu pot apărea complicaţii nasoale. La urma urmei un singur set de dinți avem.

Săptămâna viitoare merg să scot firele, se sperăm că lucrurile evoluează mai departe spre bine. Dacă scap într-adevăr din treaba asta, adică ajung să molfăi fără griji la un kebap XXL, îmi voi da jos pălăria în faţa clinicii şi a doctorului. 🙂

Unii dintre voi probabil vă întrebaţi cum de-am făcut atâta tam tam pentru o banală extracţie: asta din dreapta era păcătoasa şi n-a fost chiar cea mai banală extracţie (aia unde te trage de dinte, pac și cade). Operaţia cu toate pregătirile şi anestezia a durat cam o oră. N-am s-o descriu în lux de amănânte fiindcă nu mă pricep în domeniu şi decât să completez internetul cu alte minciuni, prefer să mă rezum la experienţa subiectivă. Şi exerienţa subiectivă se rezumă la asta: m-am c%#at pe mine degeaba.

Stadiul 4: Al doilea atac de paranoia.

Ziua 4. Nu prea mai doare. Nu mă supără cu nimic. Atâta tot deranjează… m-am  cam săturat să bag în mine mâncare de handicapaţi. Şi-uite aşa, cu nerăbdarea asta am ajuns azi să privesc mai atent în oglindă, să mă uit ce mai face buba (pot iar să deschid gura mare)… ca să aflu şi eu când merg la indian. Şi-am fost îngrozită. Nu ştiu cum ar trebui să arate, nu ştiu dacă e bine (repet, n-am dureri, am renunţat şi la painkillers), dar în mod cert treaba nu e o Mona Lisa. Nu, treaba e urâtă. E precum capitala Germaniei după cel de-al doilea Război Mondial. Mi-e groază şi nu pot să uit imaginea. Din motive pur subiective şi, recunosc, iraţionale am revenit la stadiul 1: fac pe mine de frică. Dacă ceva e rău, dacă ceva n-a mers bine. Am rezistat cu greu tentaţiei de-a mai căuta informaţii şi poveşti horror pe net. Din fericire stadiul 4 s-a încheiat destul de repede.

Stadiul 5: Măseaua is gone. All ends well.

Fost şi scos firele azi. Buba aproape s-a vindecat. Zero dureri, zero plângeri. Am început să molfăi din chestiile, care acum 2-3 zile erau încă o mare provocare. Stadiul 4 a fost altă câcâială inutilă de-a mea. La vară vine rândul celorlaltor doi molari. 🙂

Şi pentru că experienţa a fost aşa faină şi povestea s-a terminat cu bine, vă recomand şi vouă cu încredere Clinica32.ro.

Articolul nu este publicitate plătită şi reprezintă doar o păţanie personală. Aflând că grupul “stomatofobiştilor” e mai mare decât îmi imaginam, am zis să pun aici una, două informaţii, care poate mi-ar fi prins şi mie bine înainte de operaţie.

Spor la scos măsele! 🙂

+7

-1