Chaika

Acum ceva vreme am pornit aplicaţia aia de last.fm, să-mi în registreze toţi artiştii de-i ascult în Media Player. Şi mi-am dat seama că mai toţi sunt fosile, trupe în pragul destrămării sau oase putrezite prin diverse gropi. Asta m-a determinat în ultimii ani să gonesc după tot ce mai pot prinde în viaţă. Adulţii zic: la tinereţe tre să înveţi, pe urmă să munceşti. Eu am făcut-o invers: m-am apucat să fabric puţini bani şi să-mi finanţez micile evadări, care peste 10 ani (când voi avea eu sute de diplome şi voi aduce mii de bani în casă) vor deveni lipsite de sens. La ce concerte voi mai merge eu zece ani de-acuma? X, Y, Z? Stai, chiar nu mai cunosc nicio trupă şi niciun artist contemporan. Poată din cauză că, de puţinele dăţi când am deschis radioul, m-am oripilat.

Şi-aşa am început să plec la diverse concerte. În martie mi-am cărat fundul până-n Barcelona pentru a-l auzi pe Roger Waters şi acum trei zile am nimerit în orăşelul Gdynia din Polonia, la concertul Coldplay din cadrul festivalului Open’Er. Am ales să merg la Coldplay fiindcă este una din trupele pe care nu le mai văd existând în viitorul apropiat. Dacă ne uităm la istoria muzicii din ultimii 50 de ani, asta se întâmplă aproape cu toate trupele de succes: cam după ~10 ani de activitate le expiră “garanţia”: încep să moară de la droguri, SIDA sau de la diverse alte boli, se ceartă unii cu alţii, nu mai au chef să lucreze împreună, îi apucă idei cu cariere solo etc. Beatles, Oasis, Kinks, Velvet Underground sunt doar câteva exemple. Aşa că am dat cei 40 Euro şi mi-am luat bilet pentru prima zi a festivalului Open’Er.

Locul dezmăţului: Gdynia. Un oraş industrial foarte urât şi micuţ, poziţionat undeva pe malul mării Baltice. La 8 dimineaţa pornirăm cu trenul din Berlin. Două ore mai târziu ajunserăm în Szczecin, o localitate de la graniţa cu Germania. Din Szczecin luarăm trenul, care la 15:30 avea să ajungă în Gdynia. Organizarea proastă a festivalulului începe de aici: de ce ai chema artişti atât de populari, să cânte undeva la capătul Planetei? Undeva unde abia există hoteluri (efectiv nu am găsit un loc unde să dormim în Gdynia!!), unde infrastructura e la pământ, unde căile ferate şi trenurile vin din an în paşti şi sunt mizerabile (da, e mai rău ca în România!), unde singurul aeroport e  la 15km depărtare, lângă Gdansk. Trenul de Szczecin a fost sufocant de plin: în compartimente ne-am înghesuit câte 8 oameni, pe holuri se stătea în picioare , cum se stă la 9 dimineaţa în autobuzul 104. Ventilaţia oprită în tot trenul, jumate din drum a plouat şi s-a mers cu geamurile închise. O experienţă de neuitat . Pe la trei jumate după masa eram în Gdynia. Nimeni nu vorbeşte bob de engleză sau germană în Polonia, din fericire organizatorii s-au obosit să pună semne explicite şi pentru noi, ăştia proşti: săgeată spre festival. Am schimbat nişte Euro în PLN, am mâncat o pizza şi am dat o fugă mică prin mall-ul lor, după care ne-am întors la gară, de unde plecau autobuzele către festival.

Open’Er se organizează în fiecare an pe un aeroport închis, undeva la alţi nuştiucâţi km de oraş. Nu se putea ajunge acolo decât cu autobuzele organizatorilor. La capitolul ăsta nu mă plâng, autobuzele au venit ca pe bandă, n-a durat foarte mult şi am ajuns la festival, cel puţin la intrararea în festival. Ei, acolo s-a terminat. Noi aveam biletul printat electronic şi la faţa locului erau două case unde primeai brăţară pe bilet: la una scria “ticketpro” la cealaltă “eventim”. Nu luasem biletul nici de la unii, nici de la ceilalţi. Unde să mergem pentru bilet? Întreabă organizatorii? Da, sigur, că totul scrie în poloneză şi nici organizatorii nu ştiau altceva decât poloneză. La fiecare coadă le-am arătat biletul, organizatorii ne-au privit confuzi şi ne-au trimis la câte o altă coadă. După vreo oră ne-am pus pur şi simplu la una din cozile astronomice pentru eventim şi am aşteptat. Şi am aşteptat. Şi am aşteptat. Şi după muuuultă aşteptare a venit şi rândul nostru. Aveam brăţări, aveam tot… defapt nu, nu aveam tot şi nu puteam intra. Băuturile din cadrul festivalului nu se dădeau pe bani, ci pe cupoane sau prin plata cu cardul AlterKart, pentru care trebuia să mai stăm la încă o coadă astronomică. Ce era de făcut: rezişti 6 ore fără strop de apă sau te pui la încă o coadă astronomică pentru card? Evident că te pui la coadă.

Dacă pe la 5 ne lăsase autobuzul la intrarea din festival, cred că se făcuse un 7:30 când am reuşit să intrăm de-a binelea. Ne-am învârtit puţin prin zona cu sucuri şi mâncare, ne-am tras nişte Cola/Fanta şi ne-am poziţionat în faţa scenei, undeva în primele 10-15 rânduri de oameni. Vă întrebaţi probabil, de ce Cola/Fanta?! Pentru că n-aveam altceva decât sucuri şi… bere Heineken. Şi eu nu suport berea. Aşa că am băut toată noaptea Fanta şi chestii d-astea de-ţi topesc stomacul, fac cancer şi bla bla bla.

În jurul lui 8 urcară pe scenă tipii de la The National, despre care nu ştiam nimic, că doar venisem pentru Coldplay. Dar hai să-i ascult. Şi cântară drăguţ, nu mă plâng. Dar ca să te bucuri la max de-un concert, tre să ştii şi pe artist înainte, ceea ce n-a fost cazul nostru.

Sonorizare, lumini, nu prea mă pricep la capitolele astea. După mintea mea se auzea mişto, clar, plăcut, însă nu suficient de tare. Mă deranjează la un concert să aud publicul ţipând mai tare decât artistul. Şi când zic “ţipând” nu mă refer la oameni cântând versurile alături, ci la specimene, ce  produc sunete ascuţite, sfâşietoare de timpan: “AAAAAAAAAAAA”, “OOOOOOOOOOOO”, “IIIIIIIIII” sunt doar câteva exemple. Deci mi s-a părut la Open’Er că muzica a fost mai degrabă un fel de fundal, pe care se desfăşura adevăratul concert de ţipete.

După The National a urmat o scurtă pauză, în care partea din faţa scenei s-a aglomerat într-un mod inimaginabil. Existau numai două căi de acces laterale, ceea ce avea mai târziu să facă ieşirea foarte dificilă. Cu 5 minute înainte de Coldplay miroseam numai transpiraţie. Eram lipiţi unii de alţii, aveam mâinile în buzunare şi nu mi le puteam scoate de acolo. Era o atmosferă fierbinte (din păcate doar la propriu, nu şi la figurat), dar era ok atâta timp cât nimeni nu se mişca. În momentul în care au început să cânte, filmul s-a rupt. Sesiunea a doua de “AAAAAAAAA”, “OOOOOOOOO” a început. Masa de oameni contopiţi unii în alţii a început să se frece, să sară şi să se împingă. La fiecare mişcare aterizam unii pe picioarele altora, nu vedeam nimic, dar auzeam acolo un început de “Hurts Like Heaven”, care nu era tocmai o piesă cunoscută. Toată situaţia ar fi fost ok, suportabilă, poate chiar plăcută, dacă aveam un strop de alcool în mine. Dar n-am avut şi la “Yellow” intensitatea vibraţiilor şi a mişcărilor a trasformat totul într-o mare şedinţă de pogo, în care toată lumea împingea pe toată lumea. Imaginaţi-vă că în tot timpul ăsta, încă eram lipiţi unii de alţii. Ţipete, ţipete, ţipete, nu vedeam nimic şi abia dacă auzeam “…and it was all yellow…“. Aşa că am hotărât să ies.

“Scuzaţi-mă”, “Te rog, îmi faci şi mie loc” nu funcţionau acolo. Nici uşoarele îmbrânceli. Trebuia să dai pumni adevăraţi ca să întoarcă cineva capul şi să mai avansezi 15cm. Au cântat “In My Place” şi “Major Minus” în timp ce ne-am luptat spre ieşire şi mi-am spart obiectivul la DSLR. La începutul piesei “Lost” eram la ceva ce părea a fi o margine a masei de lunatici, spre dezamăgirea noastră era un gard, nu o ieşire. Aparent situaţia devenise atât de haotică, încât ne închisereră ca oile într-un ţarc! Spre disperarea organizatorilor am sărit gardul lor handicapat şi pentru prima oară simţeam că respir iar aer. Am fost conduşi pe culoarul VIP-urilor până în afara zonei critice. Ne-au dat drumul mai în spate, exact lângă standul cu sucuri, ceea ce a fost perfect. Abia atunci mi-am dat seama cât de împuţită şi transpirată eram şi mă oripila gândul, că eu nu transpirasem aşa tare, ci alţii transpiraseră pe mine.

The Scientist, Shiver, Violet Hill, God Put A Smile Upon Your Face, Everything’s Not Lost, Us Against The World, Politik, Viva la Vida, Charlie Brown, Life Is For Living, Clocks si Fix You am ascultat stând puţin mai în spate, întinşi pe iarbă. Scena era o pată mică pentru ochii mei miopici, dar aveam un ecran la puţini metri în faţă, muzica se auzea încă tare şi eram scutiţi de partea cu “AAAAAA”, “OOOOOOOOOH”, “UUUUUUUUUH”.

La “Every Teardrop is a Waterfall” ne-am îndreptat uşor spre cealaltă scenă din cadrul festivalului, unde se pregătea să îşi facă apariţia Paolo Nutiri (despre el n-am chef să scriu acum, să ştiţi totuşi, omul cântă genial live!).

Aşadar, nu prea ştiu ce să zic despre concertul ăsta. A fost catastrofal doar pentru mine sau  oare am ratat secretul ascuns al “saunei cu transpiraţii”? Oare mă împiedică deja “bătrâneţea” să zăresc anumitele înţelesuri şi plăceri? Nu ştiu, însă eşecul acestei experienţe mi se datorează întru totul mie: Coldplay e una din cele mai populare trupe contemporane, trebuia să mă aştept la fanatisme periculoase în apropierea lor şi trebuia din start să stau 40-50 de rânduri mai în spate.  Poate asta mi-ar fi salvat şi frumosul DSLR de moarte…

Nu am mai rămas şi la celălalte 3 zile de festival. Pe la 3  dimineaţa am luat trenul spre Gdansk, apoi am tras un pui de somn în gară. Făcurăm nişte plimbărici prin frumosul oraş Gdansk, mâncarăm la KFC cât ne ţinu stomacul şi la 13:30 luarăm înapoi trenul spre Berlin.

Acum ia povestiţi şi voi, pe la ce concerte aţi umblat?