Linkuri de weekend #3

În weekendul ăsta avem ediţia specială de teorie critică şi psihanaliză:

- Jacques Lacan was a dick;
- Slavoj Zizek către studenţiI even told students at the New School for example… if you don’t give me any of your shitty papers, you get an A. If you give me a paper I may read it and not like it and you can get a lower grade.
- How to write;
- So, what else do you do?
Inside the Fascinating Offices of Psychoanalysts. Seria completa aici;
- The Uncanny by Freud (1919);
- Freud is widely taught at Universities, Except in the Psychology Department
Psychoanalyst Jacques Lacan Gives Public Lecture (1972) 

  

Erik Erikson: Childhood and Society

Childhood and SocietyCu cartea astea poţi face două lucruri: fie o arunci pe geam şi uiţi că ai citit-o vreodată, fie o citeşti, apoi o reciteşti, apoi te apuci să răsfoieşti şi restul textelor şi manuscriselor de psihanaliză menţionate în ea. În final, înnebuneşti.

Capitolul despre Germania e… vag previzibil şi asta îl face cu atât mai interesant. Printre multe altele, Erikson menţionează că nemţii trăiesc în negare cu trecutul lor istoric şi că asta nu e tocmai ok. Ideea se pupă bine cu cele văzute şi de mine. În cei patru ani petrecuţi aici o singură dată am îndrăznit să scot cuvântul cu “N” pe gură şi asta m-a costat doi prieteni.

Într-o vară jucam dublu în echipă cu Adina, împotriva unui cuplu de nemţi. Ne cunoşteam de mai bine de un an, mai fuseserăm în vizită unii la alţii, mai ieşiserăm impreună la evenimente, la câte un mic-dejun în Friedrichshain, pe scurt, consideram că suntem oarecum apropiaţi. Amintirea meciului e foarte cam fragmentată, însă la un moment dat, eu şi Adina am câştigat un punct decisiv, la care amicii noştri nemţi au trântit o mică glumiţă:

- Nu lăsăm comuniştii să ne bată, hahaha!

Situaţia mi-a creat impresia că prietenia noastră atinsese punctul în care e ok să fac şi eu o glumiţă, aşa că am răspuns ceva de genul:

- Hahaha, lasă că vedeţi voi, azi naziştii şi-o iau pe cocoaşă!

În momentul următor spectacolul s-a încheiat. Fata din echipa adversă a râs puţin, poate doar pentru atenua momentul. Prietenul ei nu a râs deloc. Au urmat câteva jocuri în care băiatul a dat toate mingile în gard şi în fileu. De la un meci destul de strâns am ajuns ca în 5 minute să dăm mâinile la fileu, după care neamţul a dispărut. Nu l-am mai văzut şi n-am mai vorbit cu el niciodată. N-au mai avut loc vizite, plimbări, ieşiri în oraş, mic dejun la Proviantul de la colţ, iar în următoarele luni am pierdut contactul şi cu prietena lui.

Din toată păţania asta o întrebare rămâne fără răspuns: de ce e ok ca un neamţ să spună că suntem comunişti, în timp ce pe neamţ nu-l poţi numi nazist nici măcar în glumă? Că doar n-a fost Hitler singurul măcelar, avem şi noi cartea noastră a morţilor. Serios, poate am trecut prea uşor peste toată faza asta cu comunismul. Poate ar trebui să interzicem secera şi ciocanul şi, de ce nu, culoarea roşu în general.

Ca să revenim la subiect, cărţulia lui Erikson e faină. Vă las cu o scurtă prezentare a ei de pe Google Books:

“Containing accounts of the author’s field work among Sioux and Yurok Indians, and an examination of the American, German and Russian characters, this is an interpretation of human life on psychological lines. Using case histories as springboards for theoretical discussion of the formative years of childhood, Professor Erikson identifies human life as a delicate balance between bodily, mental and social influences. The main chapters are devoted to anxiety in young children, apathy in American Indians, confusion in veterans of war, and arrogance in young Nazis.”

  

O seară neplănuită cu Allah Las, kebap şi plimbări

Totul a început cu reţeaua de trenuri şi S-Bahn, care anunţase grevă totală până următoarea dimineaţă. Oraşul avea să fie paralizat, aşa că pe la 20:00 am luat-o pe bicle către Columbiadamm. Toate aveau să ţină cu noi: vremea, gps-ul, metroul, clubul, până şi Mustafa avea să ne răsfeţe cu shaorma lui extraordinară.

Am ajuns în Club C pe la 21:30. O hală nu în cea mai bună formă, ce mărturisea că a găzduit ceva evenimente la viaţa ei. Garderoba faină, rapidă şi ieftină (1,5 Euro pentru un rucsac). Un public simplu, decent, cu chef de muzică, în care ne-am regăsit şi noi. Fără coate, priviri răutăcioase şi nesimţiri nemţeşti (cum văzusem la Florence & The Machine). Berea rece nefiltrată n-a lipsit nici ea.

Allah Las in Club C La capitolul sonorizare am avut aşteptări mici – clubul respectiv e renumit pentru problemele de sunet. Au fost scrâşneli şi bruiaţii din belşug. Allah Las? O leacă sictiriţi, obosiţi. Veneau după un turneu prin toată Europa. S-a simţit de parcă n-ar fi fost acolo să ofere totul, ci doar ceva… satisfăcător, cât să plece beţivii fericiţi acasă. Ne-au oferit o seară faină, însă nu neapărat ceva de pus în ramă şi de rememorat cu nostalgie la bătrâneţe. Poate şi experienţa lor a jucat un rol aici, la urma urmei e o trupă formată în 2012 – cine ştie, peste câţiva or intra şi ei în rândul stelelor mari. Deschiderea a făcut-o celebrul cântec al lui Mohamed Rafi “Jaan Pehchan Ho”. Trupa a urcat pe scenă cu instrumentalul No Werewolf, în ciuda plictiselii emanate de solist, la primele corzi publicul deja explodase şi pe bună dreptate: muzica lor e dintr-o altă lume. Ne-au ţinut în prinză de la o piesă la alta, fără prea multe tranziţii creative sau faze spectaculoase. Pe la final, solistul şi cu toboşarul au făcut schimb de locuri. Tare mişcarea, dar putea fi făcută puţin mai spectaculos. Pun pariu o parte din public nici n-a observat momentul. Concertul s-a încheiat după un bis de două piese.

IMG_20141016_240620904Am ieşit de acolo ca şi electrocutată. Pentru prima oară descoperisem muzică bună contemporană. Nu erau pensionari sau artişti răposaţi, pe care să-i înjur din cauză că şi-au încheiat cariera prea devreme sau că cer 150 Euro pentru a îşi expune ridurile. Nu, în seara asta am muşcat din fructul interzis. Şi ca să meargă digestia bine, după concert am luat-o către bodega lui Mustafa de pe Mehringdamm, unde ne-am liniştit cu un kebap veritabil, cu salată, dovlecei şi sos de usturoi.

Ne-am cărat burţile pline prin toată partea de est a oraşului, ne-am şi pierdut de câteva ori prin întunecimile Kreuzbergului, ajungând într-un final pe la 2 jumate noaptea în pat.

“Time flies when you’re having fun, but where does it go?”