Paul Ekman şi povestea microexpresiilor

Aţi fost fani ai serialului Lie to Me? Atunci o să vă intereseze următoarea chestie: Paul Ekman e cel după chipul şi asemănarea căruia a fost creat personajul principal din “Lie to Me”. Deci… serialul nu e tocmai ficțiune. :)

Paul Ekman (born February 15, 1934) is an American psychologist who is a pioneer in the study of emotions and their relation to facial expressions, has created an ‘atlas of emotions’ with more than ten thousand facial expressions, and has gained a reputation as “the best human lie detector in the world”.
- sursa

  

Pedalând prin Brandenburg: Löwenberger-Land-Radweg

La 9:45 eram deja pe peronul 6 din Hauptbahnhof, cu biclele echipate și rucsacii îndesați cu nuci, morcovi, sandwichuri și batoane cu cereale, pregătiți pentru o aventură nouă. Se anunțase vreme instabilă, mai pe seară o ploaie, dar asta n-avea să ne oprească și, la urma urmei, ce putea să se întâmple? În cel mai rău caz ne picura puțin până ce am fi găsit un Gasthaus, o gară sau măcar un adăpost de autobuz, în care să ne baricadăm pe durata vijeliei.

La 10:09 trenul ne-a lăsat în Oranienburg, o localitate aflată în Brandenburg, la nord-vest de capitală, în drumul către Copenhaga. De aici ne-am propus să parcurgem un traseu de 45 km, cu destinația Cuca Măcăii Lindow. În fața stației de trenuri din Oranienburg se află indicatoare pentru diferitele rute de biciclete, Löwenberger-Land-Radweg nu este însă întotdeauna marcat, din cauza asta, ne-am lăsat pe mâna GPS-ului. Călătoria noastră a început cu un ocol în jurul gării și către malul lacului Lehnitzsee, de unde aveam să punem pentru prima oară cauciucurile pe un DRUM de biciclete, nu o dungă de vopsea, nu o pistă sau o bucată de asfalt împărțită cu șoferii.

Continue reading

  

La piață (2)

_DSC1450

  

Revolver – Leave me alone

  

Los Orientales de Paramonga – Lobos Al Escape

They were definitely on to something!

  

The Presets – Ghosts

 

  

El Guincho- Bombay (nsfw)

Nu prea au toate cănile în dulap…

  

Primăvara printre berlinezi

De fiecare dată când văd ceva, orice fel de lucru, încerc să vin cu teorii. Ce semnificație au tatuajele și inelele unei tipe întâlnită pe culoarele facultății?  Ce îi ține pe unii să traverseze pe roșu și pe alții să aștepte verdele, chiar și când sunt pe o stradă lăturalnică și necirculată? De ce a cârâit casierița când am greșit PIN-ul și a trebuit să aștepte puțin ca să îl tastez iar? De ce o fetiță mică stând în metrou lângă mama ei, privește către cerul gri și fredonează  “dragă, dragă soare, vino puțin jos, lasă ploaia sus…“?

Poate n-a mai văzut soarele de multă vreme. Poate a visat urât azi-noapte, poate nu și-a băut cafeaua de dimineață sau poate pur și simplu a avut o zi de rahat.

Dar pentru unele lucruri nu găsesc explicații, ba nu reușesc să vin nici măcar cu o teorie. Venind de la facultate, mă nimeresc astăzi într-un vagon de S-Bahn aproape gol. Locul de lângă mine e liber, cele două din față sunt și ele libere, iar restul trenului pare a fi populat la fel de sporadic, statistic vorbind: un fund la fiecare al 4-lea scaun. În contextul ăsta am considerat că-i tolerabil să pun geaca, ghiozdanul și termosul pe scaunul de lângă mine, nu să stau și să transpir cu ele în brațe, încercând în același timp să dau pagina la carte. Până acum nimic ieșit din comun. Atâția oameni își pun bagajele pe un alt scaun, atâta timp cât nu are nimeni de suferit din pricina asta.

Așa s-a întâmplat că la o stație a urcat un individ, și el cu cartea în mână, și din toate scaunele libere, curul dânsului l-a ales pe cel mai moale dintre ele. Pe cel de lângă mine. Poziționat acolo, personajul și-a deschis manuscrisul, n-am apucat să văd titlul, și s-a pus pe citit. Ce era să fac? Păstrând liniștea, am tras geaca de sub el, apoi ghiozdanul, apoi termosul… ăsta era puțin ieșit, noroc că n-a trebuit să bag mâna prea adânc. M-am gândit să mă mut pe un alt scaun și să închei episodul, că deja duhnea a dubioșenie maximă, dar am rămas acolo… numai ca să văd dacă pot afla una-două informații și eventual să vin cu o teorie. De ce se așezase tâmpitul ăsta pe lucrurile mele? O stație mai încolo cineva a deschis geamul și s-a făcut curent, bunul meu vecin s-a arătat deranjat de noile condiții și s-a mutat pe scaunul de vis-a-vis. Cu privirea nedezlipită de carte.

Poate era un fel de Sheldon, aflat în căutarea colțului perfect din canapea: nici prea departe de ușă, nici prea departe de geam, îndreptat către nord și cât mai departe de roțile garniturii, unde vibrațiile sunt mai mici. Poate era un stalker dornic de băgare în seamă, dar asta era infirmat de faptul că nu avuseseră loc schimburi de priviri sau cuvinte. Până și comunicarea non-verbală părea a fi dată pe mut. Omul ăsta părea pur și simplu să blocheze (prea selectiv) informațiile transmise către creier. Poate îi lipseau câteva unde alfa, poate era somnambul?

Apoi a venit stația mea, am coborât și gata a fost cu teoriile. Dar întrebarea a rămas. Deci de ce? De ce ai proceda așa? Ce naiba au unii în cap?!

  

Gabriel Săndoiu – Joaca de-a filosofia

  

paște

Dacă dumnezeu există, cu siguranță că asta și-a dorit de la creația lui: întreg anul să ne retezăm unii altora capetele, să ne călcăm în picioare și să scuipăm frustrări și răutăți în toate direcțiile. Apoi, într-o seară, pe la miezul nopții, să ne târâm de-om aprinde o lumină (adusă cu avionul de la mii de kilometrii distanță!!!)  și să obținem iertarea păcatelor. La urmă, după cam o oră de incantații, preotul să spună “mergeți de luați paște“… și bestia din noi învie. Ne călcăm în picioare, ba aproape că ne și dăm foc.

Dar de unde să știu eu, când abia dacă m-am obosit să răsfoiesc biblia. Poate dumnezeu e fericit, la fel de fericit precum este și cel creat.Inviere

  

© 2015 Chaika.ro

Theme by Anders NorenUp ↑